"Toate trebuie încununate de credință, pentru că toate se fac pentru Dumnezeu!"

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

"Toate trebuie încununate de credință, pentru că toate se fac pentru Dumnezeu!"

Mesaj  corix la data de Sam Iul 25, 2015 12:39 pm


http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2015/06/22/interviu-cu-diaconul-stefan-mindea-neurochirurgul-absolvent-de-standford-multi-nu-au-voce-fiindca-le-este-teama-sa-nu-fie-vazuti-drept-habotnici-consider-ca-romania-este-intr-un-moment-critic/

"Absolvent de Medicină la una dintre cele mai renumite universități americane, Standford, doctorul Ștefan Mindea a ajuns să fie cel mai tânăr şef din istoria secției de neurochirurgie a spitalului acestei instituții, la doar 36 de ani. A părăsit America și s-a întors acasă pentru a aduce speranță pacienților români care nu dispun de bani suficienți pentru a fi operați în străinătate. Neurochirurgul Mindea este și diacon. Interviul cu el ne dezvăluie chipul unui om care și-a înțeles viața ca pe o continuă slujire lui Dumnezeu și aproapelui, ca pe un răspuns la întrebarea adresată chiar de el însuși: „Eu pentru cine mă jertfesc?”.

– Aţi crescut în Statele Unite, unde ați studiat cu mare succes. Ce v-a determinat să vă întoarceţi în ţara ale cărei origini le purtaţi în fiinţa dumneavoastră?

A fost ceva neaşteptat, să vă spun sincer. Am păstrat o legătură cu România. Veneam vara din patru în patru ani şi nu m-am aşteptat la această ocazie, ca să revin în ţară în calitate de neurochirurg. Decizia a fost mai mult bazată pe faptul că am văzut într-adevăr o mare nevoie de neurochirurgi cu experienţă în străinătate. Metodele şi tehnicile moderne sunt foarte utile pacienţilor, mai ales tehnica miniinvazivă, care nu este doar o strategie de marketing, ci un lucru foarte real. Inciziile mici înseamnă risc de infecţie mai mic, înseamnă mai puţine medicamente și calmante, pacientul se externează mult mai repede şi reprezintă un beneficiu clar pentru bolnav în comparaţie cu intervenţiile clasice. Aceasta, gândind în mod profesional. Pe de altă parte, eram asaltat şi de prietenii mei din România, care mi-au pus la dispoziţie vieţile martirilor din închisorile comuniste din România. Când am citit cartea despre viaţa lui Valeriu Gafencu am rămas absolut şocat. Nu am crezut că poate fi posibil aşa ceva, oameni de asemenea sacrificiu. Vieţile unor astfel de oameni, sfinţi, influenţează sufletul omului de azi. Cât de mult s-au luptat ei pentru ţara aceasta, cât de mult s-au jertfit pentru aproapele lor. Aceste idei m-au condus la întrebarea: eu pentru cine mă jertfesc? Aşa că împreună cu soţia mea ne-am tot gândit la ideea plecării în România din ce în ce mai mult, şi cu sprijin de la duhovnic şi alţi prieteni am luat decizia întoarcerii acasă.

– Din perspectiva dumneavoastră, ce credeţi că dă valoare vieţii unui om?

În primul rând pot să vă spun ce nu dă valoare vieţii unui om. Ne ocupăm cu foarte multe lucruri în ziua de astăzi, vorbesc specific în calitate de medic. Avem în vedere pacienţii, lucrurile administrative. Mai există şi familia, facultatea, studenţii. Dar, dacă la suprafaţă toate acestea sunt foarte importante, importanţa lor se reduce dacă omul nu păstrează o legătură cu Dumnezeu. Poţi să faci foarte multe lucruri frumoase şi să crezi că asta e totul. Poţi să pari că te străduieşti pentru toţi şi eşti foarte darnic, dar dacă se pierde legătura cu Dumnezeu, dacă nu ai o credinţă adevărată, dacă nu-ţi cercetezi credinţa, degeaba le faci pe toate. Valoarea omului constă în a fi cât mai apropiat cu sufletul de Cel Care l-a creat. Exact ca un fiu care poate să meargă, să realizeze lucruri incredibile, dacă-şi pierde legătura cu părinţii, dacă nu ştie să-i preţuiască pe cei care i-au dat viaţă, atunci realizările lui vor fi, nu vreau să zic în zadar, dar le va lipsi mult din esenţă. Valoarea unui om constă în râvna pe care o are pentru Creatorul său şi pentru a percepe aspectele importante din credinţa lui. Din păcate, toţi suntem foarte ocupaţi, dar cercetăm în amănunt foarte puţin ce înseamnă să fii ortodox. Şi aşa ajungem să confundăm lucrurile. Am avut colegi în Statele Unite care îmi spuneau: Dacă eu sunt budist şi fac lucruri bune, care e problema? Încă o dată vreau să spun: nu intenţionez să judec pe alţii în credinţa lor, ci doar vreau să subliniez importanţa cunoaşterii credinţei noastre.

– Cum aţi ajuns să cunoaşteţi Biserica?

Am fost în biserică de când pot să-mi aduc aminte, de mic copil. Ne ducea bunica noastră. Părinţii ne-au crescut, dar erau permanent la serviciu. Gândi­ţi-vă, noi eram veniţi în America, săraci, amărâţi… bunica, care era o femeie foarte simplă, de la ţară, cu doar patru clase, din­tr-un sat mic, ne-a învăţat să fim buni, să fim oameni cu caracter. Ne spunea să nu judeci, să nu superi pe aproapele tău. Ideea de a posti tot de la ea am pri­mit-o. Şi aşa am început să postim câte puţin, de la 5-6 ani. Pur şi simplu ne spunea să dăm şi noi ceva lui Dumnezeu, să-i oferim un mic dar, o mică jertfă Lui, Care ne-a dat atâtea nouă. Ca şi copil mic, nu aveam ce să-i dăruiesc lui Dumnezeu. Dar ea spunea: Uite, în post, nu o să bem lapte, nu o să mâncăm carne. Aşa ne-am învăţat cu postul, care a devenit ceva foarte firesc. Aceste lucruri m-am luptat să le aplic în viaţă odată ce am crescut, apoi împreună cu soţia mea care este româncă, ortodoxă şi un mare sprijin.

SM5Mă gândesc la alţi români aflaţi în străinătate care realizează foarte multe lucruri pe plan profesional, dar au familii destrămate. E păcat, identitatea românească se pierde, nu mai vorbesc de credinţă şi de alte valori. Consider o foarte mare binecuvântare faptul că am găsit o soţie româncă, ortodoxă, din comunitatea românească de acolo, din America, care m-a ajutat foarte mult. Se poate înainta duhovniceşte şi fără un astfel de sprijin, fără o soţie în genul acesta, dar e foarte greu. Cred că este de 1.000 de ori mai greu. Dacă ai o soţie care habar n-are de credinţă, e dificil. Am văzut în SUA români căsătoriţi cu japoneze, cu chinezoaice. Nu cred că le este foarte uşor în familie. Se pierde identitatea. E ca şi cum în cafeaua asta pun jumătate apă. E clar că n-o să mai aibă acelaşi conţinut, acelaşi gust.

– Ce reprezintă pentru dumneavoastră credinţa în Hristos?

Credinţa în Hristos este esenţa vieţii omului. Vă daţi seama că, dacă pentru o clipă Dumnezeu nu ar fi în viaţa noastră, toate ar fi fără un scop, fără un rost. Ar fi un fel de randomness (dezor­dine). Nimic nu ar fi important, viaţa veşnică nu ar exista. Degeaba a­juţi pe altul. Ar fi total un haos. Cre­dinţa în Hristos este esenţială pentru existenţa noastră ca oameni.

– Cum credeţi că se pot forma atitudini, caractere sănătoase în societatea românească? Nu ar trebui ca şi medicii să aibă o voce mai pregnantă în acest sens? Ce se poate face pentru a îndrepta situaţia de fapt, care este una destul de dificilă?

În primul rând am observat un lucru. De multe ori, unii medici nu se pun în centrul discuţiei atunci când este vorba despre religie, pentru că este şi termenul acesta „political correctness”, încât în SUA, cel puţin, nu puteai să vorbeşti deschis despre Ortodoxie. Pentru că se putea să-l supăr pe catolicul, pe protestantul, pe chinezul sau ateul aflat alături de mine. E discutabilă această problemă. Dar mai e ceva, mulţi nu au o voce, fiindcă le este teamă. Au teama de a fi văzuţi habotnici sau neserioşi ca specialişti, dacă tu ca medic crezi în lucruri care nu sunt dovezi ştiinţifice. Mai mult, consider că mai este o teamă. Există teama de a vorbi despre creştinism, tu însuţi nefiind un model potrivit de creştin. Poţi vorbi frumos despre Dumnezeu, iar oamenii să te vadă agitat, arogant, necinstit. Atunci nu se justifică numele tău de creştin. Aduci un deserviciu credinţei tale. Degeaba te duci la biserică, posteşti, te rogi, te spo­vedeşti, te împărtăşeşti. Chiar şi eu în America am simţit de multe ori nevoia mărturisirii unor anumite lucruri. Dar consideram aşa: Cum pot eu să ies în evidenţă cu acestea, fiindcă foarte uşor, prin păcatele noastre, şi e nevoie doar de un moment de neatenţie când poţi supăra pe cineva, putem fi acuzați de a nu fi creştini buni. Acest lucru intimidează pe mulţi oameni. Trebuie să înţelegem că a fi ortodox înseamnă să ai o luptă permanentă în viaţă. E foarte important să înţelegem aceasta. Nu putem crede că suntem cei mai buni, că n-o să avem cazuri cu probleme, că toţi pacienţii vor fi mulţumiţi, ne vor iubi sau vor spune „Doctorul Mindea, vai, ce grozav!”. Nu. Vor exista şi nemulţumiţi, vor fi şi cazuri grele, vor exista complicaţii. Sunt de înţeles. Pe de altă parte, alţii simt că nu pot discuta anumite lucruri ce ţin de ştiinţă cu certitudine pentru că nu sunt explicate în mod ştiinţific. Aceasta, încă o dată, demonstrează neştiinţa medicului. Avem exemple foarte bune în medicina românească, pe profesorul Nicolae Paulescu, care a scris o carte întreagă pe acest subiect: a luat principiile ştiinţifice şi a demonstrat, pe baza lor, existenţa unui Creator. Şi orice om, dacă stă puţin să se gândească, ca un copil de 10 ani, îşi dă seama că există un Creator. Un exemplu pe care îmi place foarte mult să-l dau colegilor mei care spun că sunt atei. Dacă eu scot din buzunar 10 monede şi le arunc pe jos, ele se împrăştie. Dacă voi arunca de ori câte ori doriţi dumneavoastră aceste monede, nu există matematic probabilitatea ca ele să se aşeze de la sine una peste alta. Dacă niciodată monedele nu se vor ordona aşa cum am spus, asta demonstrează randomness, dezordinea. În matematică, lucrurile care sunt posibile statistic au măcar teoretic posibilitatea de a se întâmpla, fie şi una la un miliard, la un triliard de ori, dar aici nu poate fi vorba nici măcar de aşa ceva. Din hazard, din întâmplare nu poate ieşi niciodată ceva ordonat de la sine.

– Cum aţi caracteriza România după perioada petrecută aici, în ţară?

Consider că România la ora actuală este într-un moment critic. Din ce în ce mai mult, unii caută să creeze dezbinare, să cultive exemplele urâte, să sublinieze doar răul şi nu scot în evidenţă sincer şi partea rea, dar şi partea bună a lucrurilor. Dacă omul este puţin în dubiu sau mai slab în credinţă, deşi nu ştiu cum se poate considera cineva acum puternic în credinţă, poate să se smintească foarte uşor. Se simte, la fel ca în Statele Unite, dorinţa de a dilua credinţa, sau de a o reprezenta într-un mod neserios. Cum să te duci în fiecare săptămână la biserică? Doamne, iartă-mă, dar nu sunt călugăr.

– Vorbiţi despre rolul credinţei în derularea actului medical. În ce constă pregătirea dumneavoastră pentru operaţie? E vorba doar de studiu, tehnică, fler sau mai e nevoie şi de altceva, de rugăciune?

Dr-stefan-mindea-microscopE clar ca medic că trebuie să depăşeşti anumite etape pentru a fi calificat ca să operezi pe cineva. Când ai depăşit aceste etape şi cunoşti anatomia, cunoşti boala, cunoşti pacientul, ai luat decizia corectă, în sens ştiinţific ai nevoie şi de credinţă pentru a reuşi în ceea ce vrei să faci. Eu personal acord un mare rol credinţei. Consider că uneori, ca medic, şi cred că acest lucru este valabil pentru orice doctor, întâmpinăm cazuri încât, pur şi simplu, nu ştim cum să procedăm. Să-l operăm pe acest pacient, are sens sau nu? Recuperarea va depăşi capacitatea lui, dacă vorbim despre cancer? În aceste cazuri, simplu, oricine îşi poate da seama de rolul şi importanţa credinţei. Eu uneori mă rog de când fac consultaţia până când iau decizia ca să operez un pacient ca să-mi lumineze Dumnezeu mintea pentru a nu opera pe cineva care poate nu ar rezista intervenţiei chirurgicale sau ea nu şi-ar avea rost. Pe de altă parte, rugăciunea ajută foarte mult în timpul operaţiei. Am avut cazuri foarte grele, complicate, pe care le-am făcut cu o anumită uşurinţă pe care nu aveam cum să mi-o explic. Îmi amintesc când am operat o tumoare imensă la cineva, iar aceasta trebuia scoasă dintr-o bucată pentru a nu exista diseminare de celule în jur. Era prima dată când operam acest caz şi prima dată când se făcea o operaţie de acest gen la Standford. Am vorbit cu un medic din Japonia care făcuse 100 de astfel de operaţii într-o carieră de 40 de ani. Era o problemă foarte rară. Am sunat la un alt medic care operase 60 de cazuri până atunci. Le-am trimis RMN-ul. Operaţia dura cam 20 de ore! Trebuia anestezie puternică, pregătire minuţioasă. Să vedeţi ce s-a întâmplat! Locuiam în San Francisco. Am mers la racla Sfântului Ioan Maximovici. Şi acolo, ţin minte foarte bine, m-am rugat foarte mult:

„Doamne, fă ceva. Nu vreau să fac cazul ăsta. Cred că mă depăşeşte. Nu vreau să fac boala mai grea pacientului!”

M-am dus la bolnavul cu pricina, un mare şef de la firma Apple, un chinez creştin, care se putea opera oriunde în lume, şi i-am zis:

„Problema dumneavoastră este una foarte complicată, cu care doar o mână de medici se ocupă. Eu vreau să vă spun lucrul acesta: Nu am mai operat asemenea cazuri. Am făcut cazuri complicate, dar nu ca acesta”.

Omul s-a uitat la mine şi mi-a spus:

„Eu am încredere în dumneavoastră. Simt că o să vă descurcaţi. Mă las în mâna dumneavoastră”.

M-am speriat. Am zis:

„Doamne, să nu greşească omul ăsta!”

M-am pus serios pe treabă şi am cercetat toată literatura de specialitate, am luat legătura cu medicii respectivi. La acest caz se sângera cam 6-7 litri de sânge pe parcursul a 20 de ore. Imaginaţi-vă că 5-6 litri de sânge sunt în corpul nostru. Trebuia deci transfuzat tot sângele pe care-l avea pacientul în el. Am făcut şi un Maslu pentru pacientul meu chinez, care era creştin. Am intrat în caz şi aşa de uşor, de simplu, s-a desfăşurat totul, încât am terminat cazul în jumătate din timpul necesar în mod obişnuit unei astfel de intervenţii, adică în 10 ore. Când am întrebat pe anestezist cât sânge am pierdut, nu mi-a venit să cred ce am auzit: 900 de mililitri. I-am spus:

„Măi, verificaţi cum trebuie, că nu e glumă. Vă întreb pentru că vreau să ştiu cât s-a pierdut. Vorbiţi cu tura de mai înainte, nu cumva să fi uitat să noteze ceva”.

Toată lumea mi-a răspuns:

„Da, e corect. Aţi pierdut în operaţie sub un litru de sânge”.

Am avut conferinţe la care am menţionat cazul ăsta, bineînţeles nu în termenii în care vi l-am descris dumneavoastră, şi am avut medici care m-au acuzat că mint când le-am spus rezultatele operaţiei survenite în urma rugăciunii. Vă spun, cu frică de Dumnezeu, aşa a decurs operaţia. Altfel nu ai cum să explici. Credinţa are un mare rol. Şi au fost multe alte operaţii la care ajutorul lui Dumnezeu a venit tainic. Pe medicii care nu văd lucrul ăsta nu-i acuz, doar îmi pare rău pentru ei. Şi mă rog să vină vremea şi ocazia ca să-şi dea seama că tot ceea ce face medicul este foarte puţin. Iar asta cu tot respectul pentru doctori, profesori şi cine vreţi dumneavoastră.

– Dacă ar fi să faceţi profilul unui medic desăvârşit, cum l-aţi descrie?

În primul rând, fără nici un dubiu, el ar trebui să aibă multă dragoste pentru pacient. Să se comporte cu bolnavul ca și cum s-ar purta cu el însuși. Apoi să fie exigent, să fie atent la detalii, să fie cu ochii în patru, răbdător. Al treilea lucru foarte important este să aibă cât mai multă smerenie, să înțeleagă că alt medic care nu este la fel de renumit ca el poate să-i ofere un sfat, că și el poate învăța dintr-o carte, dintr-un articol. Să nu se încreadă foarte tare în el, în înțelegerea lui. Dacă ai dragoste adevărată față de pacient, atenție la detaliu și dorința de a accepta să înveți din orice parte, poți să faci lucruri extraordinar de frumoase. Toate trebuie încununate de credință, pentru că toate se fac pentru Dumnezeu"

corix

Mesaje : 569
Data de inscriere : 24/05/2012
Varsta : 47
Localizare : craiova

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum