Ghid de autovindecare

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Ghid de autovindecare

Mesaj  corix la data de Vin Aug 08, 2014 4:47 am


http://terapieinarmonie.ro/?p=1584#more-1584

"Mic ghid de autovindecare pentru pacientul oncologic, si nu numai (pe intelesul tuturor)
Draga mea, dragul meu…

Singurul scop al acestui articol este de a ajuta persoana cu probleme oncologice să găsească răspunsuri la întrebările de genul: De ce tocmai eu? De ce tocmai mie mi se întâmplă? Pot să fac ceva concret? Ce am acum de făcut? Fără pretenţia de a fi o lucrare ştiinţifică, această lucrare este adresată doar celor care au nevoie de ea, pacienţilor, indiferent de afecţiunea de care suferă, cu scopul de a le oferi un instrument de LUCRU, un mod de acţiune.

Am evitat, din acest motiv, pe cât posibil, termenii tehnici şi limbajul ştiinţific. Nu scriu pentru a impresiona vreo comisie de examinatori, sau a adăuga încă un titlu în portofoliul propriu de lucrări. Sau din alt motiv birocratic. Ci o fac pentru a umple un vid, a veni în sprijinul celor pentru care INFORMAŢIA înseamnă viaţă. Mai ales dacă e pe înţelesul tuturor. Accesibilă oricui, cu exemple clare. Fără termeni medicali, sau de specialitate.

Dacă citeşti acest articol, înseamnă că există cineva în viaţa ta care s-a ales cu o etichetă! (Sau poate chiar tu). O persoană din sistemul medical a pus diagnosticul şi a lipit pur şi simplu eticheta care sună îngrozitor: E CANCER! ; lucru care face ca gândul să îţi zboare automat la cuvinte pesimiste, la ideea de nevindecabil sau chiar la noţiunea de moarte. De fapt, sunt doar idei preconcepute. Statisticile arată că rata de supravieţuire este totuşi acceptabilă, şi că mai mulţi români mor din cauza bolilor cardiovasculare. Sau chiar din cauze pur medicale, cum ar fi reacţiile adverse ale diverselor medicamente! Dr.Ryke Geerd Hamer (Stiinta Vindecarii Germane) spunea la un moment dat ca “Oamenii nu mor din cauza cancerului, si nici din cauza agentilor patogeni, a virusurilor, bacteriilor… ci din cauza fricii si a epuizarii.” (si a tratamentelor n.a.)…

Dureros e faptul că nu există un tratament universal valabil, şi nici o garanţie că problema ta (sau a celui afectat) va fi vindecată în mod sigur. Oricât de mari ar fi şansele de vindecare, va rămâne o urmă de îndoială, o frică în sufletul celui vizat: Dacă la mine tratamentul nu are efect? Dupa cum vei vedea in continuare, depinde totusi de tine sa treci cu bine peste aceasta grea incercare…

Tratamente medicale standardizate există, la fel şi tratamente alternative, surse de informare sunt cu duiumul. Ele nu fac obiectul acestei lucrări. Există medici, există terapeuţi alternativi, există medicaţie şi protocoale de tratament, şi sunt multe preparate naturiste pe piaţă, insa, ce ne determina sa apelam la ele sunt dezinformarea, frica si, ca si consecinta, aruncarea asupra altcuiva a responsabilitatii bolii pe care tu singur ti-ai creat-o si nu soarta, genele sau mai stiu eu ce… Ceea ce vreau eu să subliniez este că gândirea corectă, pozitivă, şi o abordare corectă a problemei, pot cântări greu în balanţa (auto)vindecării. Iar afirmaţia aceasta o fac bazându-mă pe observaţii, studii, cercetări şi lecturi din domeniul psiho-oncologiei.

Esenţa problemei este capacitatea organismului uman de a se AUTOVINDECA, de a participa ACTIV în procesul de autovindecare. Lucru care poate să sune ciudat în România, unde încă predomină prejudecata că medicul, care are studii şi diplomă în domeniu, ar fi, cică, singurul în măsură să prescrie un tratament medical şi să ia decizii cu privire la procesul de vindecare. Mulţi medici chiar dau de înţeles acest lucru! Între timp, în lumea civilizată, chiar medicii sunt cei care trag un semnal de alarmă. Şi recunosc, renunţând la orgolii, că ei sunt doar un element intermediar în procesul de vindecare. După cum spune proverbul: „Medicul pansează rana, dar Dumnezeu o vindecă!”.

De fapt, este o problemă de RESPONSABILITATE. Pacientul român a fost educat, în timp, să se lase în totalitate pe mâna medicului, care „ştie el ce face”, aruncând în întregime acestuia întreaga responsabilitate a vindecării. Iar dacă ceva nu merge bine, vina e de asemenea aruncată… tot medicului. Şi asta, într-un sistem medical supraaglomerat, unde interacţiunea medicului cu bolnavul se rezumă adesea la întâlniri scurte, de câte 5-10 minute! Iar tratamentul este deseori standardizat, orientat spre boli, şi nu spre persoana cu afecţiuni! Te-a intrebat vreodata medicul cum te simti acasa, ce probleme de viata ai, ce te streseaza, etc?

În cazul afecţiunilor oncologice, există sute de tipuri de celule maligne, fiecare cu alte cauze, şi cu alte necesităţi de tratament. Lucru care presupune o investigaţie amanunţită şi mai ales un tratament personalizat, adaptat fiecărui pacient. Lucru de bun simţ, absolut normal. Dar aflat în faza de început la noi în ţară, sub forma titlului de „medicină personalizată”. Până când acest tip de medicină va câştiga teren, se va merge pe protocoale de tratament, oferindu-se tratamente aproximativ identice pentru aceeaşi boală, la pacienţi extrem de diferiţi. Mai ales că nu se cunosc, şi adesea nici nu se caută CAUZELE îmbolnăvirii!

În oncologie, o tumoare poate fi cauzată de substanţe toxice, de expunere excesivă la soare, de o alimentaţie incorectă sau de o gândire pesimistă! Oricare din aceşti factori poate afecta organismul, şi pentru cauze diferite sunt necesare şi abordări diferite ale problemei! Numărul cauzelor este însă mult mai mare, şi la fel şi tipurile de tumori, s-au identificat deja peste 200!

Este imposibil de cuantificat de ce unii fumează mult sau consumă alcool frecvent şi nu au probleme, iar alţii nu fumează deloc, nu beau, şi totuşi se îmbolnăvesc. Un lucru comun la majoritatea persoanelor afectate oncologic pare a fi dispoziţia. Medicina germanică, lansată de Dr. Ryke Geerd Hamer, dar şi ştiinţa numită psihosomatică, susţin că una dintre cauzele principale care susţin îmbolnăvirile (de orice fel) e modul de gândire defectuos.

Deşi există contestatari (cum s-ar putea altfel?), progresele făcute de psiho-oncologie, o ramură importantă a psihosomaticii, tind să dea dreptate acestor ipoteze. Adesea o pierdere, un necaz, o stare de nefericire, de stres, poate fi factorul declanşator al unor boli oncologice. Iar vindecările miraculoase au loc de regulă după schimbarea modului de gândire al celui afectat!

De asemenea, frica apărută imediat după primirea etichetei de „bolnav” poate fi uneori mai periculoasă decât boala însăşi! În ţările civilizate astfel de veşti sunt date de profesionişti în psiho-oncologie, sau de psihologi specializaţi. La noi, pacientul află adesea de boala sa de la vecini, sau de la colegii de salon, deoarece familia neinformată încearcă să ţină secretă eticheta! Iar când află, este speriat şi mai tare tocmai de faptul că i s-a ascuns diagnosticul!

De asemenea, familia şi anturajul persoanei respective trebuie să primească măcar o minimă instruire. Adesea, chirurgul oncolog, între două operaţii suprasolicitante, este pus în situaţia de a se substitui psiho-oncologului (absent, şi chiar necunoscut în spitalele româneşti!). Este nevoie de cel puţin o oră de dialog, pe un ton calm, cu soţia sau fiica unei persoane căreia i s-a lipit eticheta de bolnav oncologic, deşi diagnosticul nu a fost confirmat în totalitate! Iar timpul şi resursele medicului din sistemul de stat sunt adesea limitate! Poţi să fii cel mai competent chirurg din lume, dar să fii depăşit de situaţie când, pe coridor, între două operaţii, eşti asaltat de rudele bolnavilor care plâng, strigă şi imploră că vor o vindecare sigură!

Culmea este că procesul de (auto)vindecare este în mâna unei singure persoane, a pacientului!, care adesea nu are studii medicale, nici competenţe oncologice, şi nici surse sau acces la informaţii. Ca să nu mai vorbim de dispoziţia de a căuta, după aflarea veştii respective! Adesea lasă totul pe mâna sistemului medical, şi după câteva luni de chin constată, surprins, că:

- Nimeni nu îmi spune nimic concret…

- Nu am nici o garanţie că…

- Doctorii nu spun nimic, doar mă trimit la analize…

- Analizele ies contradictorii, azi sunt bune, mâine nu…

Unii pacienţi, în această fază, cad într-o depresie profundă. Gândesc ceva de genul: Medicul m-a abandonat! Sunt pierdut! Şi această stare le dă peste cap întregul sistem imunitar! Lăsând cale liberă altor afecţiuni, şi slăbind şi mai mult organismul. Mai ales în lipsa uni psiho-oncolog (sau a unui psiholog), la care rareori se apelează, deoarece încă persistă prejudecata că psihologii se ocupă doar de „nebuni” (puţină lume face diferenţa clară dintre psihologul care se ocupă de probleme sufleteşti, şi medicul psihiatru! ).

Dar, un număr tot mai mare de pacienţi devin conştienţi de rolul lor foarte important în procesul de (auto)vindecare! Mai ales dacă au avut norocul să întâlnească persoana potrivită, care să le ofere un minimum de informaţie pe această temă (de fapt şi acesta e rolul acestei lucrări). Sau să aibă acces la un psiho-oncolog, sau psiholog competent, implicat în acest domeniu.

Odată început procesul de conştientizare, în cadrul căruia pacientul realizează că ţine în mână cheile porţii care îl pot duce pe drumul vindecării, şansele de vindecare se dublează, sau chiar se triplează! Există chiar cazuri aflate „în ultima fază”, care au murit după 30 de ani de la această etichetă, din cauza unui infarct sau accident auto!

CONŞTIENTIZAREA

Este procesul prin care se „aprinde lumina” în interior! Nu voi da o definiţie ştiinţifică impecabilă a acestui proces, ci un exemplu sugestiv, mai frecvent întâlnit, şi mai uşor de digerat. E cazul fumătorului care e avertizat de toxicitatea tutunului, şi care răspunde ceva de genul:

- Ţigara nu e bună. Cunosc asta. (De fapt are şi poze clare pe pachet).

Dar deşi pretinde că „cunoaşte”, continuă să fumeze. Şi îl putem crede, el are o cunoaştere asupra riscurilor. Mai mult sau mai puţin superficială. Şi permanentă. Până în ziua în care merge la medic, şi acesta îi spune ceva de genul:

- Ai ceva suspect la plămâni, te trimit la un RMN, (sau ecograf, sau radiografie). Sper să nu fie ceva grav…

E momentul conştientizării! Ceea ce omul cunoştea, devine acum o cunoaştere reală. O conştientizare! S-a aprins lumina!

Aşa e şi cu sănătatea, primul lucru pe care il avem de conştientizat este că NOI suntem creatorii propriei noastre sănătăţi, şi că persoana cea mai în măsură să aibă grijă de corpul nostru suntem chiar…noi! Şi asta fără să avem o diplomă în domeniul medical. Pur si simplu natura ne-a dat un corp şi un suflet, şi sarcina de a avea grijă de ele!

Aş face o comparaţie, cu un şofer de taxi. Primeşte o maşină de la firmă, şi are grijă de ea. Incontestabil, singurul care are voie să deschidă capota şi să repare motorul e mecanicul, la atelierul specializat şi autorizat. Însă principala persoană împuternicită să îngrijească maşina, zi de zi, să o protejeze, să o spele, să o ducă la timp la service, e chiar şoferul ei! (Nici măcar proprietarul, ci şoferul, omul care o conduce zi de zi, oră de oră). Dacă acesta se dovedeşte a fi neglijent, nici cel mai bun mecanic din lume nu va face faţă reparaţiilor, prea frecvente şi prea costisitoare.

La maşini însă e simplu, chiar şi un motor ars se poate înlocui cu motorul unei alte maşini, la orice atelier cât de cât dotat. Orice piesă se poate cumpăra, se schimbă rapid, şi maşina e ca şi nouă. Cu toate astea, rolul şoferului este important. La fel, şi rolul altora care au grijă de maşină, cum ar fi tipul de la spălătorie, care spală, lustruieşte, polishează. Şi asta fără prea multă ştiinţă de carte, doar cu pasiune şi răbdare.

De asemena, maşina are şi un computer de bord, care decide pe cale electronică modul în care sunt resursele exploatate. Se poate mări puterea motorului, sau se poate scădea consumul maşinii, doar printr-o simplă schimbare a unor parametri tehnici ai acestui computer de bord! Iar alimentarea cu combustibili superiori, mai scumpi, pot prelungi viaţa motorului, şi asigura un rulaj mai îndelungat. Iar modul în care este „forjată” maşina, modul în care se apasă frâna sau acceleraţia (lent, calm, sau dimpotrivă, violent) va fi determinant pentru frecvenţa defecţiunilor şi durata pieselor de schimb. Dar repet, asta ţine adesea şi de şofer. Sau, mai mult de şofer decât de mecanicul care o repară, mecanic care vede maşina rar şi atunci repară doar piesa uzată, la cerere, fără a cerceta întotdeauna toată maşina în ansamblul ei.

La fel e şi cu omul, care după ce bea fără măsură, fumează ca un turc, îşi neglijează sănătatea trăind o viaţă mediocră, muncind în medii nefavorabile, gândind negativ, şi petrecând mult timp în anturaje negativiste, la un moment dat clachează, şi îşi pune toate speranţele în medic, aruncând întreaga responsabilitate acestuia. De parcă acesta ar fi un mecanic care poate schimba piesele uzate prematur datorită folosirii necorespunzătoare! Adesea, şi medicul poate gândi ceva de genul: Tu, care îţi baţi joc de tine şi de organismul tău, te autodistrugi în mod (semi)conştient, îţi baţi joc de propria ta viaţă… şi vii la mine să te salvez doar când e prea târziu? Ce obligaţii am eu faţă de tine, cum să te respect, dacă tu însuţi nu te respecţi? Dacă sfaturile noastre preventive, de a nu fuma, de a nu consuma alcool în cantităţi mari, de a avea un regim alimentar echilibrat, de a face mişcare, sunt neglijate ani la rând, pot eu face minuni acum, în al doisprezecelea ceas, când afecţiunile neglijate cu anii s-au cronicizat?…

De altfel, un mare număr de persoane se îmbolnăvesc pentru că nu se respectă. Sau mai bine zis, se autosabotează! Pare greu de crezut? Statisticile spun că peste 30% din români fumează, deci tocmai am demonstrat că o treime din români se autodistrug lent, fumând. Şi asta nu e partea cea mai gravă a problemei. Câţi sunt dependenţi de alcool? Dar de droguri? Dar de medicamente luate în exces, adesea fără prescripţie medicală? Dar de mâncat în exces? Dar de jocuri de noroc? Dar de o viata sedentara, fara miscare? Toate aceste lucruri sunt încercări mascate de atac al cuiva asupra propriei sale persoane! E un lucru atât de obişnuit, şi atât de frecvent, încât trece neobservat. Corpul nostru este un adevărat cal de bătaie, pe care ne revărsăm nervii, ne descărcăm amarul, şi pe care îl intoxicăm cu inconştienţa noastră. Grea sarcină pentru un medic, să cureţe repede şi bine toate mizeriile pe care noi, în mod (semi)conştient, le aruncăm acolo de-a lungul anilor!

Ştiinţa numită psihosomatică studiază relaţia care există între psihic şi bolile fizice. Cu alte cuvinte, se consideră că o boală a corpului are cauze ascunse undeva în subconştient. Deşi nu e o ştiinţă nouă, e totuşi puţin cunoscută, şi în ciuda dovezilor ştiinţifice, psihosomatica se predă mai mult la facultăţile de psihologie, şi mai puţin la cele de medicină! Dar nevoia ne învaţă, şi medicii se adaptează din mers. Chiar dacă relaţia minte-corp a fost neglijată în trecut, legătura este atât de evidentă acum, încât nimeni nu o mai neagă. Tratamentul bolii, al simptomului, şi nu al pacientului luat ca un întreg, va deveni probabil de domeniul trecutului. Dr.Ryke Geerd Hamer, oncolog, a inteles acest lucru (legatura dintre psihic si boli) acum mai bine de 40 de ani, cand a pus bazele Stiintei Vindecarii Germane, dar, din cauza diverselor interese si din inconstienta, nu a fost bagat in seama, ci mai degraba considerat un sarlatan…

Atenţia asupra acestei ştiinţe, psihosomatica, şi asupra surorii ei mai tinere, psiho-oncologia, a fost atrasă tocmai de cazurile care păreau la început a fi vindecări spontane (unii le numesc şi miracole) ale cazurilor incurabile, aflate în faza pretins terminală. Cazuri din ce în ce mai frecvente. Explicaţia a fost găsită repede, era vorba de pacienţi care au conştientizat modul de gândire incorect, şi au decis, de bună voie, să facă un efort conştient, şi să îşi schimbe radical modul de gândire anterior, negativist, greşit, autodistructiv, bazat pe ideea că sistemul medical trebuie să asigure vindecarea de unul singur, doar pentru că se plătesc taxe în acest sens.

Concluzia a fost că indiferent de tratamentul medicamentos aplicat (care, de multe ori face mai mult rau decat bine), orice pacient îşi poate grăbi sau îmbunătăţi procesul de vindecare şi întărire al sistemului imunitar tocmai prin corectarea unor tipare greşite de gândire. Este un lucru valabil la orice afecţiune. Până şi o fractură se va vindeca mai repede dacă gândirea este pozitivă, şi nu catastrofică!

DEMONSTRAŢIE

Pare ciudat? Sau greu de crezut? Există explicaţii şi fenomenele au fost deja demonstrate ştiinţific. Doar că aici voi prezenta o variantă mai empirică a explicaţiei, accesibilă nivelului de înţelegere al oricui.

Bine cunoscutul scriitor Bruce Lipton, când preda biologia la o facultate de medicină din SUA, a făcut un experiment simplu, destinat studenţilor, pentru a-i ajuta să înţeleagă mai uşor mecanismele prin care organismul funcţionează. A luat două vase cu apă în care a crescut două colonii de bacterii, fiinţe unicelulare extrem de simple. În primul vas a pus o picătură de substanţă hrănitoare, şi în al doilea vas una dintr-o substanţă toxică. Apoi le-a cerut studenţilor să observe, la microscop, comportamentul bacteriilor. Cele din primul vas au început să se apropie de hrană, să se adune, să se hrănească, să crească, şi chiar să se reproducă mai rapid! Acest comportament este cel de CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE, manifestat de bacterii prin APROPIERE. În al doilea vas, bacteriile au sesizat pericolul, şi au început să se îndepărteze, să se retragă! Comportamentul acesta fiind numit DE APĂRARE, şi manifestat prin ÎNDEPĂRTARE! Până aici nimic neobişnuit. Observaţia cea mai importantă rezultată din acest experiment a fost că aceste două comportamente sunt DIFERITE, OPUSE (sau ANTAGONISTE). Ceea ce înseamnă că unul îl exclude pe celălalt. Te poţi APROPIA, sau te poţi ÎNDEPĂRTA de un stimul, dar nu le poţi face PE AMBELE ÎN ACELAŞI TIMP! Este evidenţiată astfel diferenţa dintre comportamentul de dezvoltare şi cel de apărare! Şi mai ales ANTAGONISMUL dintre ele (faptul că se exclud reciproc, unde e una, nu e cealaltă).

Acest comportament este biologic, este instinctiv, şi se pare că e inclus în materialul genetic al oricărei fiinţe din regnul animal. Fiind prezent şi la mamifere, şi chiar şi la om! Instinctul de apărare şi cel de dezvoltare sunt mult deasupra raţiunii, deasupra puterii minţii conştiente. Reacţiile respective sunt inconştiente!… si adânc înrădăcinate în programul nostru genetic, şi în mintea noastră subconştientă. Sunt automatisme moştenite.

Despre instinctul de APĂRARE cunoaştem destule lucruri. Un cioban aflat pe munte, păzind oile, va avea de-a lungul zilei o serie de activităţi diverse. Cea productivă, adică de dezvoltare, în cazul lui, va fi mulsul oilor, tunsul lor, preparatul caşului de oaie şi depozitarea lui corespunzătoare în vederea pregătirii pentru comercializare. Acealaşi cioban, însă, va intra în stare de alarmă când lupii atacă stâna! În momentul în care el percepe pericolul, va lăsa la o parte orice activitate productivă, de dezvoltare, va uita să mai mulgă oile, să mai prepare caşul, şi chiar va uita să mănânce! Singura lui preocupare va fi înlăturarea pericolului imediat! Va pune mâna pe bâtă/ciomag şi va porni la lupta… sau, după caz, va fugi. În ambele cazuri, fiind vorba de reacţia de apărare, numită şi „luptă sau fugi”.

E un lucru absolut normal în viaţa de cioban să mai ai şi probleme, şi să ai de-a face cu lupul. Uneori se întâmplă de mai multe ori într-un sezon. Dar, marea majoritate a timpului va fi alocată activităţii productive, de dezvoltare. Nu e greu să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă, în locul lupului, ciobanul ar avea de-a face cu o organizaţie de hoţi profesionişti, cazaţi în apropiere, la mică distanţă, care ar fi permanent pregătiţi să fure oi şi să speculeze orice moment de neatenţie al ciobanului, pentru a fura. În acest caz vigilenţa s-ar permanentiza, ciobanul ar fi mereu în priza, zi şi noapte, şi nu ar mai avea timp să mulgă oi sau să prepare caş. Ba chiar ar fi nevoit să nu doarmă nopţi întregi, ajungând, în scurt timp, la epuizare.

Concluzia este următoarea: Sistemul natural de apărare este util, chiar vital, însă dacă este suprasolicitat, duce rapid la epuizare totală. Ar fi suficient ca eroul de poveste Păcală să fie angajat ajutor de cioban şi să dea alarma din oră în oră, doar pentru a se distra, şi haosul s-ar instala rapid. La fel se întâmplă şi la restul lumii. Nu doar ciobanul de pe munte are parte de atacuri, ci fiecare persoană, indiferent de zona în care locuieşte, e expusă la alarme. Reale sau false, după caz. Cu intensităţi diverse. Şi cu frecvenţe şi durate diferite.

Fără intenţia de a intra în detalii tehnico-ştiinţifice, voi explica pe scurt, exemplificând, mecanismul prin care creierul coordonează aceste stări de alarmă, indiferent dacă sunt ele reale, justificate, sau iluzorii (false). Creierul este ca şi „computerul de bord” al maşinii: dă comenzile. Dacă şoferul apasă frâna, el, de fapt, transmite un semnal electronic la sistemul de frânare, şi acesta opreşte maşina! La fel, apăsând acceleraţia, nu mărim noi viteza maşinii, ci computerul de bord primeşte un semnal electronic, şi transmite alt semnal pompei de benzină, care îşi măreşte debitul!

Prin urmare, primind mai multă benzină, turaţia motorului creşte! La fel, şi creierul comunică organismului deciziile sale prin intermediul unor semnale electrice! Când creierul percepe un pericol (real sau imaginar), el transmite un impuls electric glandelor endocrine. În cazul pericolului, suprarenalele secretă adrenalina, iar aceasta intră în sânge. Inima bate mai repede, şi sângele cu adrenalină este pompat rapid în tot corpul! Reacţiile declanşate de fluxul de adrenalină sunt cunoscute: agitaţie, enervare, energie în exces, corpul e pregătit de luptă şi sângele merge predominant în mâini şi în picioare! Corpul e pregătit să lupte (cu mâinile) sau să fugă (picioarele). De aceea, reacţia se numeşte „luptă sau fugi”.

Dar să vedem şi „victimele colaterale”. În momentul în care se declanşează starea de „luptă sau fugă”, mai au loc în organism câteva transformări esenţiale. Mai există câteva sisteme cu rol important în starea cealaltă, de „creştere şi dezvoltare”, de exemplu sistemul digestiv, care are şi el nevoie de sânge pentru a funcţiona corespunzător. În stare de alertă, când sângele merge la mâini şi la picioare, stomacul rămâne defavorizat. Deşi are alimente şi se străduie să le digere, transferul vitaminelor în sânge va fi temporar suspendat, fiind vorba de o insuficientă irigare a stomacului cu sânge! Astfel, apare ulcerul, când stomacul digeră prea mult, şi fără finalitate practică. Şi lipsurile de vitamine care, deşi existente, nu mai ajung unde e nevoie de ele (în sistemul sangvin). Cu alte cuvinte, în stare de alarmă (luptă sau fugi) sistemul digestiv se autosuspendă. Sau îşi suspendă o bună parte din activitate!

Pe lângă sistemul digestiv, şi sistemul imunitar este neglijat. Protecţia împotriva răcelii, de exemplu, trece pe planul doi într-un moment de criză, când percepţia unui pericol mult mai mare sau mai greu de controlat este prezentă! Chiar şi un examen greu, sau un control, sau o inspecţie iminentă, poate cauza o răceală severă sau o gripă, prin simplul fapt că organismul îşi suspendă temporar activitatea sistemului imunitar!

Reacţia aceasta de apărare apare atât în cazul în care pericolul este real (cazul stânei atacate de lupi), cât şi în cazuri fictive – cazul basmului cu Păcală, care da alarme false, punând sătenii pe drumuri degeaba. Dar, cum marea majoritate a persoanelor locuiesc azi în oraşe, fiind în siguranţă, pericolele la care suntem expuşi sunt în marea lor majoritate false, sau generate de false percepţii. Multă lume intră în panică majoră pe motiv că nu şi-au plătit factura la telefon, sau că, deşi au plătit-o, au primit o notificare prin SMS. De multe ori, enervarea sau stresul creat de plăţile facturilor sunt comparabile cu cele suportate de ciobanul echilibrat şi stăpân pe sine, când lupul dă târcoale stânei! Astfel încât, aici avem de-a face cu un mecanism de autosabotare: percepem un lucru minor, cum ar fi o factură, ca pe un pericol major. La o analiză mai atentă, realizăm că neplata facturii respective ar putea (eventual!) avea consecinţe neplăcute, fără însă să ne pună într-un pericol real viaţa şi integritatea fizică! (Încă n-am văzut abonat mâncat de cineva pentru că nu şi-a achitat la timp factura Smile ).

La fel, există o gamă foarte largă de evenimente care ne pot produce puternice şi disproporţionate reacţii de apărare. Cutremurele, în special pentru cei care au trecut prin aşa ceva (de exemplu bucureştenii care au prins cutremurul din 1977), sunt un stimul permanent de pericol. Orice ştire pe această temă sau orioce zvon, complet nerealist, lansat de vreun ziarist beat, aflat în goană disperată după cititori, poate să alarmeze grupul sensibil, dar şi rudele sau apropiaţii lor. E plină mass-media de profeţi care dau ca sigur un cutremur, uitând să precizeze amănunte, precum secolul în care, şi mai ales continentul pe care acesta va avea loc. Iar la TV putem auzi zilnic despre cutremurele din Chile sau Filipine (in Chile, cutremurele sunt ceva obişnuit, nu există săptămână fără câteva seisme).

În urmă cu un an, sfârşitul lumii era dat ca sigur de către un calendar mayaş rămas indescifrabil cu mileniile şi citit tocmai acum. Toţi românii ştiau de el, dar foarte puţini mexicani sau americani! Starea de panică indusă artificial avea un scop mărunt, mercantil: creşterea vânzărilor la alimente. Destui şi-au făcut provizii, pentru cazul în care sfârşitul lumii ar fi mai mult decât un simplu zvon. De parcă acestea ar fi utile pe o planetă dispărută .Deci, problema e simplă, majoritatea dintre noi avem reacţii de apărare disproporţionate, exagerate, neîntemeiate, bazate pe zvonuri, articole neserioase, ştiri alarmiste. Fapt care generează involuntar stări de alarmă (falsă, dar rămâne tot alarmă)… iar populaţia se află în stare de alertă, din motive complet nejustificate (fie se uită prea mult la TV, fie are în jur binevoitori care se uită ei la TV şi transmit stările de spirit negative preluate de acolo, împreună cu zvonurile aferente).

Consecinţele stării de alertă tocmai le-am explicat: surplus de adrenalină, însoţit de starea de disconfort, şi de autosuspendare a sistemului imunitar (plus cel digestiv, respirator şi altele). Această stare devine periculoasă nu atât prin intensitatea ei, cât mai ales prin frecvenţa şi durata ei (alarme nepermis de dese, sau cu durată mare). Chiar şi inofensivele facturi (în fond, nevinovate bucăţele de hârtie) sunt percepute ca agresori, ele vin pe rând, în mod repetat, dau veşti teribile (e mai mare factura decât aşteptam, iar au scumpit, iar mi-au băgat mai mult etc.) iar starea generată de ele este de lungă durată – de regulă dispare după ce factura e achitată, dacă între timp nu vine următoarea factura, pe luna cealaltă!

Analizând, spre exemplu, problema facturilor (o dezbat pentru că e considerată de mulţi români ca fiind un factor de disconfort major şi stres), vedem că, în realitate e vorba de servicii deja efectuate, care există, şi care sunt adesea de bună calitate, la nivel european. Simplul fapt că primim factura denotă că am beneficiat de ceva, am consumat ceva, am fost serviţi, şi e un lucru absolut normal să şi achităm aceste servicii, la care putem renunţa oricând (majoritatea fiind opţionale, şi nu obligatorii). Iar, dacă nu le achităm, pericolul este inexistent, vor urma cel mult deconectări, telefoane repetate, şi cam atât. Nici vorbă de alte consecinţe, care ar pune în real pericol integritatea fizică a cuiva. Frica însă e prezentă. Atât datorită experienţelor dureroase din trecutul unora, cât şi bombardamentului mediatic la care suntem supuşi. Un popor speriat este mai uşor de manipulat atât de către politicieni, cât şi de marketerii companiilor multinaţionale, care ar face orice să le crească vânzările, tot mai frecvent bazate pe frica indusă cumpărătorilor. Cele mai bine vândute maşini sunt cele cu multe stele la teste, frica de accident fiind cea care vinde maşinile supradimensionate. Aşa că uităm că testele se fac la 60 km/h, şi sunt irelevante dacă circulăm cu 90 km/h.

După cum reiese din exemplele de mai sus, problema cea mai acută este frica, o senzaţie de teamă permanentizată, cronică, şi efectul ei dezastruos asupra sistemului imunitar, şi a altor sisteme. Odată instalată, aceasta dă peste cap o mulţime de alte mecanisme. Apar apoi şi insomniile, care grăbesc şi adâncesc epuizarea. Deconectarea sistemului imunitar, trecerea lui pe repaos, este chestiune de timp… iar îmbolnăvirea devine o consecinţă logică a unui mod de gândire necorespunzător, indus sau nu din exterior, de către presă, TV, anturaj din familie, locuinţă, amici, sau la locul de muncă.

Din acest motiv, primul pas pentru (auto)vindecarea cuiva se va face în direcţia obţinerii stării de calm, de bine, de relaxare, indiferent de condiţiile materiale, sociale sau de sănătate. Acelaşi medicament, administrat aceleiaşi persoane, va avea efecte complet diferite în funcţie de starea persoanei respective. Dacă omul va fi obosit, nu doarme noaptea, şi e în stare de stress, efectul medicamentului va fi anulat adesea de deficienţele sistemului imunitar. Dar, dacă aceeaşi persoană învaţă (da, învaţă, exact ca la şcoală) să îşi controleze fricile (tehnicile de autocontrol sunt disponibile azi, totusi, cel mai eficient este a „lucra” in directia ridicarii nivelului de constienta!), să îşi regleze enervarea, să aibă un somn odihnitor, şi să-şi asigure un anturaj corespunzător, aceeaşi medicaţie va face adevărate minuni. Şi va avea reacţii adverse mai reduse!

Mai direct spus, putem fi fie temători, fie binedispuşi, fie să alternăm între cele două stări, predominând starea de bine în cea mai mare parte a timpului. Dar de cine depinde asta? Mă tem că NU NUMAI DE MEDIC, şi nu în totalitate de medicamentele pe care le luăm! Fiecare persoană este RESPONSABILĂ de starea sa proprie, şi de modul în care percepe realitatea. Acelaşi medicament poate avea efect favorabil la o persoană optimistă, şi nici un efect, sau efect defavorabil, la aceeaşi persoană aflată în stare de pesimism şi oboseală cronică! Depinde numai de noi să învăţăm să ne gestionăm stările. Şi, dacă până acum am explicat stările şi mecanismele prin care ele se formează, voi aminti câteva din metodele prin care se poate ameliora energia organismului, şi câteva tehnici de corectare a gândirii deficitare.

MECANISMUL AUTOSABOTĂRII

Pare greu de crezut, dar autosabotarea este un mecanism întâlnit cam la toată lumea. Gândiţi-vă doar la faptul că adesea fiecare din noi face lucruri pe care NU DOREŞTE să le facă, lucruri care îi displac, lucruri care îi provoacă neplăcere sau chiar durere. Vi s-a întâmplat să faceţi asta? Cât de des? De fapt, ni se întâmplă tuturor, şi destul de des. O mulţime din acţiunile noastre sunt făcute ÎMPOTRIVA dorinţei noastre, le facem „călcându-ne pe inimă”. Motivele sunt evidente, şi sunt multe, ca de exemplu, pentru a câştiga bani (cel mai frecvent), pentru a îndeplini dorinţele altor persoane (iarăşi foarte frecvent), pentru a nu deranja sau supăra alţi oameni (şi motivul acesta vi se pare cunoscut?), pentru că aşa e legal (sau cred eu că este), aşa e moral (sau asta e impresia mea că ar fi moral), sau pur şi simplu că aşa trebuie. Chiar TREBUIE? După cum afirmă unul din profesorii de top ai psihologiei româneşti, „nimic nu trebuie cu necesitate”, iar cuvântul „TREBUIE” poate fi uşor înlocuit cu „ar fi bine să”, deoarece e un cuvânt generator de suferinţă!

Campionii autosabotării sunt cei care fac cel mai des lucruri pe care NU LE DORESC, şi uită, sau renunţă PREA DES să mai facă ceea ce le place LOR, adică îşi „calcă pe inimă”. Indiferent care ar fi motivul acestei renunţări la binele propriu în favoarea altora, mai devreme sau mai târziu, aceste autosabotări devin tot mai frecvente şi mai intense. Cu consecinţe severe pe plan interior. Dorinţele reprimate, sentimentele negate, sunt ca o bombă cu ceas. Mai devreme sau mai târziu, există riscul de explozie. Adesea compar situaţia cu cea a unui câine de vânătoare, vioi şi dinamic, obişnuit să alerge mult, şi plin de energie, care e pus pe lanţ. Cu cât lanţul este mai scurt, cu atât dorinţa de libertate a câinelui va fi mai puternică, şi eforturile de a se elibera vor fi mai mari. Iar odată rupt lanţul, câinele va folosi din plin libertatea, pierzând controlul.

Mecanismul autosabotării este prezent la toată lumea. Şi îl voi explica în termeni simpli, exemplificând. Personalitatea noastră este formată din mai multe segmente. După unii autori, trei personalităţi diferite o compun (în analiza tranzacţională). Pe lângă ADULTUL CONŞTIENT din noi, mai avem şi personalitatea COPILULUI care era cândva, şi ale cărui urme se păstrează încă (despre bărbaţi se afirmă, mai în glumă, mai în serios, că rămân deseori doar nişte copii mai mari…). Şi mai avem o personalitate, aceea a PĂRINTELUI DIRECTIV, primită ca efect al educaţiei. Chiar dacă părinţii sau educatorii nu mai sunt alături de noi, vocea lor şi modul lor de gândire rămâne în conştiinţa noastră, şi o ascultăm mult mai des decât ne vine să credem. Prin urmare, noi suntem SUMA CELOR TREI personalităţi, adult, părinte şi copil… care alternează, conlucrează, predomină una asupra celeilalte.

Voi exemplifica iar, aşa cum fac frecvent: O persoană adultă intră într-un magazin alimentar. Doreşte să cumpere pâine. Observă pe un raft dulciurile, şi o gamă largă de tablete de ciocolată. Ce reacţie va avea şi cum o gestionează personalităţile descrise mai sus?

ADULTUL CONŞTIENT va spune clar:

- Am venit să cumpăr pâine, şi voi cumpăra probabil doar pâine, şi nimic altceva, sau o (mică) bucată de ciocolată.

COPILUL va cere din toată inima:

- Îmi doresc ciocolată! Cât mai multă! Chiar pe TOATĂ! O să cumpăr ciocolată de toţi banii mei! Ba chiar o să iau şi pe datorie!

PĂRINTELE DIRECTIV e întotdeauna categoric:

- Nu cumperi nimic în plus! Nu cheltui banii aiurea! Şi de fapt ciocolata e hipercalorică, face rău la siluetă, şi provoacă şi diabet! Ştiu că o doreşti, dar pune-ţi pofta-n cui!

Cine va câştiga? Greu de anticipat. Va fi o dezbatere interioară, sau poate chiar o luptă surdă, un conflict interior mocnit. În urma căruia decizia va aparţine celui mai puternic, celui pe care îl susţinem NOI. De regulă adultul conştient câştigă disputa, însă adesea face importante concesii şi celor doi „colocatari”.

COPILUL va avea mai rar câştig de cauză, iar când va avea, deciziile vor fi infantile, şi nu întotdeauna potrivite. E cazul celor care iau credite împovărătoare, mânaţi de dorinţa de a avea o maşină puternică, fără să se gândească la greutatea achitării ratelor ei! Imaginea lor şi dorinţa de a impresiona este adesea un comportament iraţional, copilăresc. Sunt persoane dispuse să intre în datorii, doar pentru a putea purta masca celui realizat.

ADULTUL DIRECTIV va învinge şi el mai rar. Sau cel puţin aşa ar fi bine să se întâmple. El este „purtătorul de cuvânt” al celor care, de-a lungul copilăriei noastre, ne-au pus la punct, pedepsindu-ne. Vocea lor face parte acum din personalitatea noastră. O ascultăm, în continuare, în mod inconştient. Pe pilot automat. Ne pomenim că am ieşit din magazin, şi deşi aveam fonduri suficiente, ne-am REPRIMAT DORINŢA de a cumpăra măcar o bucăţică din ceea ce COPILUL DIN NOI cerea cu disperare. Este mecanismul de AUTOSABOTARE, care ne face pe noi înşine să ne… autopedepsim, cu severitate. Severitatea celor care cândva ne-au educat! Pe care subconştientul nostru o manifesta ACUM!

ADULTUL CONŞTIENT iese din magazin cu pâinea şi cu o ciocolată. Dimensionată în aşa fel încât aceasta să nu afecteze semnificativ nici bugetul propriu, şi nici nu atentează la silueta consumatorului. E vorba de satisfacerea unei mici plăceri, fără sacrificii substanţiale.

Desigur, toţi dorim să luăm decizii doar ca adulţi conştienţi. Apar însă diverşi factori care distorsionează realitatea. Marketingul agresiv, reclamele TV, se adresează adesea COPILULUI din noi, folosindu-se de naivitatea lui, şi manipulându-l! Vrei să fii puternic, cu succes la femei? ATUNCI (şi doar atunci!) să consumi produsul X, să conduci maşina Y, să foloseşti brandul Z… Copilul ia în serios mesajele. Se simte neglijat, respins, defavorizat, şi caută REMEDII. Ia decizii infantile, ia credite enorme, cheltuie pe cosmetizarea exteriorului (neglijând interiorul), şi pansează cumva o parte din rănile existente, accentuate deja de către normele false impuse de societatea de consum.

Mai grav e când, după câteva experienţe negative ale copilului, din care unele traumatizante pe termen lung, PĂRINTELE DIRECTIV preia controlul TOTAL. E cel mai grav scenariu! Vocea interioară a lui ne va şopti, fie că vrem asta, fie că nu: Ai GREŞIT! Nu te mai las să mai decizi vreodată! Acum preiau EU CONTROLUL! Urmează un lung şir de reprimări, de (auto)pedepsiri, de învinuiri, amestecate cu sentimente de jenă, teamă, ruşine, regrete, invidie, supărare. Este reţeta eşecului. Sentimente de inutilitate, de neputinţă, de inadaptare, de ruşine, de RESPINGERE, ne copleşesc fără să ne dăm seama! Apare automat şi frica, iar mecanismele şi consecinţele ei tocmai le-am descris…

Este un moment cheie în evoluţia bolilor. Noi avem zilnic în corp zeci, sau chiar sute de celule „defecte”, care se divid incontrolabil, şi pe care sistemul imunitar le dezactivează. Învingem zi de zi în acest război cu celulele oncologice, pentru că suntem biologic pregătiţi pentru asta. Până într-o zi, când, epuizaţi, cedăm controlul. Suspendăm voit sistemul imunitar, lăsând să ne conducă nişte gânduri şi sentimente negative care NU NE APARŢIN! Care ne sunt induse din exterior. De către vocea PĂRINTELUI DIRECTIV din noi! Voce necesară, utilă, atâta timp cât se rezumă la a ne ajuta. Când însă această voce PREIA CONTROLUL TOTAL, şi REPRIMĂ COMPLET vocea COPILULUI din noi, e începutul intrării pe o pantă abruptă, pe care o luăm la vale, şi greu ne mai putem opri.

MECANISMUL REPARĂRII

Cum oprim procesul descris mai sus? Autosabotarea devine maximă când părintele directiv preia controlul nostru, şi atunci avem de făcut ceva. Primul pas este CONŞTIENTIZAREA acestui fapt. Odată realizată situaţia, putem acţiona. Din interiorul nostru. Vom începe să oferim COPILULUI interior dreptul la cuvânt. Vom opri procesul de RESPINGERE al lui. Îl vom accepta, îl vom iubi.

- Pe cine să iubim?

- Pe el, COPILUL INTERIOR.

- Dar cine e el, copilul ăsta interior?

- O parte din NOI ÎNŞINE.

- Adică să iubim copilul din noi, care e parte din noi înşine?

- Exact!

- Adică să ne iubim… pe noi?

- Bravo! Ai înţeles!

- Păi asta ne spune religia, psihologia, asta ne repetă profeţii orientali de mii de ani…

- Şi noi uităm deseori asta… de aceea ne îmbolnăvim…

Metodele practice de preluare a puterii proprii din mâna părintelui directiv (aflat şi el tot în interiorul nostru!) sunt multe. Se pot uşor sintetiza în câteva cuvinte: ASCULTĂ-ŢI INIMA! ASCULTĂ-ŢI SUFLETUL! ASCULTĂ-ŢI CORPUL! FII TU ÎNSUŢI! TRĂIEŞTE CLIPA! S-au scris sute de cărţi pe tema asta, se fac seminarii de acest gen în ţară şi în străinătate. Metodele sunt simple, valabile, de bun simţ, şi aproape gratuite. Cărţile sunt pe internet peste tot. Seminariile au preţuri simbolice (comparativ cu beneficiile pentru sănătate obţinute). Grupurile de lucru în care se pot schimba experienţe au o valoare inestimabilă. Iar mentorii care au dat naştere unor curente mondiale, şi care ne îndeamnă să fim noi înşine, să ne ascultăm propria inimă, sunt tot mai mulţi.

Cine are acces la ele? Cine le doreşte. Însă marea majoritate a populaţiei preferă să LE IGNORE. Ca şi în cazul persoanei invitate la un seminar pentru oamenii de afaceri, la care să înveţe tehnici de management performant, menite să-i aducă profituri mai mari, şi care a răspuns: Nu am timp de seminar, că trebuie să lucrez şi să câştig bani! Cu alte cuvinte, activitatea de a câştiga bani mă împiedică să aloc timp pentru a învăţa să fiu mai eficient şi să câştig mai mulţi bani, într-un timp mai scurt, cu eforturi mai reduse!

Suntem atât de „prinşi” în activităţile de zi cu zi, încât adesea refuzăm să ÎNVĂŢĂM ceva nou, şi greu admitem că suntem deja prizonieri în ceea ce scriitorul Robert Kyosaki numea „cursa şobolanului”, referindu-se la cobaiul captiv într-o colivie, care aleargă mereu pe o roată, stând pe loc, dar având iluzia că se mişcă. Asemeni multora dintre noi care nu văd altceva decât o continuă alergătură (serviciu-casă şi retur), refuzând să vadă altceva, lucru grav când e vorba şi de autosabotare, cu consecinţe grave pentru sănătate. Ca în proverbul: „Jumătate din viaţă alergăm după bani, şi cealaltă jumătate cheltuim banii pentru a ne recupera sănătatea.”, proverb valabil doar pentru cei care aleargă NEGLIJÂND cel mai de preţ lucru, sănătatea. Şi folosind din plin autosabotarea.

PAŞI DE URMAT

Orice persoană care conştientizează aceste lucruri va ACŢIONA! Indiferent dacă este sănătoasă tun, sau deja are probleme. Mecanismul autosabotării trebuie studiat, şi redus la maximum. Dar cine conştientizează asta? De regulă, cei care au deja O NEVOIE MAJORĂ! Chiar şi tu, care citeşti ACUM acest articol, dacă ai ajuns până aici, înseamnă că ai CONŞTIENTIZAT ceva. Iar această stare de conştientizare apare de regulă când O NEVOIE PUTERNICĂ, un şoc major, o boală, loveşte crunt pe tine sau pe unul din apropiaţii tăi.

Nu întâmplător, unii autori susţin că boala (nu doar cea oncologică) are şi un „rol pozitiv”. Ne ajută la procesul de CONŞTIENTIZARE. Ne face să ascultăm vocea REPRIMATĂ a copilului interior! E mult adevăr şi în spusele lor. Şi e dureros să constatăm că noi suntem principalul factor cauzator al îmbolnăvirilor noastre! Dacă ne informăm, şi ajungem la concluzia că aşa este, avem la îndemână MECANISMUL de a INVERSA PROCESUL, de a acţiona în mod direct ASUPRA CAUZELOR îmbolnăvirii, lucru extraordinar de important, sau adesea vital!

Iar medicul, oricât ar fi de competent, nu are acces la interiorul nostru, la gândurile noastre, la modul în care noi ne sabotăm. E ca şi în cazul fumătorului, pe care medicul îl sfătuieşte cu toată bunăvoinţa să renunţe la ţigări, însă decizia radicală aparţine exclusiv pacientului, şi este luată exclusiv de acesta, de regulă numai după ce el conştientizează necesitatea acestui demers!

PIEDICI

Desigur că există şi piedici. Oricâte metode vor aparea şi oricâte tratamente se vor inventa, principala piedică în calea vindecării este inflexibilitatea persoanei afectate. Un mod de gândire excesiv de conservator, titpic părintelui directiv descris mai sus, va opri din faşă orice iniţiativă, orice deschidere către procesul de învăţare şi, mai ales, alegerea de a schimba ceva, de a identifica de la rădăcină cauzele bolii, şi dorinţa de a acţiona asupra lor, vor fi BLOCATE. Aceste blocaje sunt cauza bolii, şi determină şi lipsa de acţiune în vederea rezolvării problemelor. Este exact MANIFESTAREA PLENARĂ a fenomenului de autosabotare descris anterior. Unii terapeuţi pretind că persoanele bolnave refuză pur şi simplu însănătoşirea, sau că boala le conferă nişte avantaje neconştientizate (de ex. atentia ce o implica postura de victima). Acesta ar fi şi motivul pentru care tratamentele nu au efect. Pare greu de crezut? În momentul în care ştim deja mecanismul de manifestare a celor trei personalităţi ascunse ale noastre, putem accepta că deciziile noastre sunt adesea iraţionale şi provin din subconştient.

Ai nevoie doar de DESCHIDERE. Citind acest articol, deja ai dovedit că eşti deschis. Altfel, te mulţumeai cu ce spun vecinii, rudele şi prietenii, probabil ceva de genul: „Vai ce rău îmi pare, nu meritai asta! Las că te faci tu bine cu tratamentul medical”.

Odată manifestată dorinţa de deschidere, primul pas e făcut, piedica principală e depăşită, şi dorinţa de a învăţa, de a studia, de a performa îţi va fi îndeplinită. Instrumentele, tehnicile, şi metodele disponibile, extrem de utile, pe care le-am omis intenţionat din această lucrare, vor aparea din senin. Fie din cărţi, fie de la cursuri, fie din grupuri de suport, de la mentori de talie mondială sau pur şi simplu de pe internet. Sau de la experţi, terapeuţi, psiho-oncologi, care au un rol important de jucat în educarea şi instruirea ta. Tot ce ai de făcut e să le ceri ajutorul, şi să înveţi de la ei. Câteva pilde, pentru încheiere: Cine caută, găseşte! Cere, şi ţi se va da! Cine are urechi, să audă! Cine are ochi, să vadă!

………

Cu mult drag,

Costea Paul George"

corix

Mesaje : 569
Data de inscriere : 24/05/2012
Varsta : 47
Localizare : craiova

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum