Despre adevărata rugăciune

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Despre adevărata rugăciune

Mesaj  scarface la data de Lun Noi 23, 2009 12:02 pm

Despre adevărata rugăciune

Citat din Marea Evenghelie a lui Ioan, vol. 2, primita de Jakob Lorber

Când ne-am aflat toţi iarăşi la ţărm, a spus atunci căpitanul: „Doamne, acum am dovezi în cea mai mare măsură, că eşti ori cel mai înalt Dumnezeu Insuşi, sau un Fiu al aceluiaşi; pentru că aceasta nu poate nici un muritor!“
Apoi au căzut toţi pe genunchii lor în faţa Mea şi voiau să înceapă, să Mă divinizeze.
Dar Eu le-am poruncit, ca să se ridice de pe jos şi le-am spus: „Ascultaţi, de toate acestea nu au nevoie Dumnezeu şi cu Mine, ci rugăciunea singură adevărată constă în dragostea sinceră faţă de Dumnezeu, Tatăl din cer şi în ceeaşi măsură şi faţă de împreună oamenii cu voi, care sunt aproapele vostru. Toată altă rugăciune nu are vreo valoare în faţa lui Dumnezeu şi nici în faţa Mea.

Dumnezeu nici nu i-a învăţat vreodată pe oameni, să-L divinizeze cu buzele şi să ţii inimile reci. Dar, pentru că un Samuel s-a rugat cu voce tare în faţa poporului, asemenea mai multor prooroci şi pentru că David i-a cântat lui Dumnezeu Domnului psalmii lui şi Solomon cântecul lui de înălţare, aşa a ajuns poporul la rugăciunea goală a buzelor şi la jertfele reci.
Dar, în faţa lui Dumnezeu, este o urâciune o asemenea rugăciune şi jertfă! Cine nu se poate ruga în inimă, acela să nu se roage mai degrabă deloc, ca să nu se arate necuviincios în faţa lui Dumnezeu! Picioare, mâini, ochi, urechi şi buze nu i le-a dat Dumnezeu omului, ca el să se roage cu acestea într-un mod înfumurat şi gol, ci numai inima singură!
Dar fiecare om poate totuşi să se roage şi cu picioarele, mâinile, ochii, urechile şi buzele; şi anume cu picioarele: când merge el la săraci şi le aduce ajutor şi alinare; cu mâinile: când îi apucă pe cei nevoiaşi de braţe; cu ochii: dacă se uită cu drag la săraci; cu urechile: dacă ascultă cu drag şi energic cuvântul lui Dumnezeu şi nu le închide pe acestea în faţa rugăminţilor celor săraci; şi la sfârşit cu buzele: dacă discută cu drag într-un mod alintător cu văduvele şi orfanii săraci şi părăsiţi şi dacă pune după puterea şi stăpânirea lui cu drag o vorbă bună pentru cei întemniţaţi la aceia, care îi ţin pe săracii adeseori fără vină în temniţă, ca ei să-i lase pe aceştia liberi.

Astfel se roagă omul de asemenea cu buzele, când îi învaţă pe cei neştiutori şi îi aduce cu cuvântul la credinţa adevărată, la adevărata recunoaştere a lui Dumnezeu şi la tot felul de virtuţi folositoare. Toate acestea sunt atunci de asemenea o rugăciune lui Dumnezeu foarte bine plăcută.

Dacă ştiţi voi însă acum aceasta, atunci faceţi şi conform acestor lucruri, - şi voi nu veţi avea niciodată o lipsă de binecuvântări ale lui Dumnezeu! Pentru că aceasta înseamnă atunci: să-L divinizezi pe Dumnezeu în duh şi în tot adevărul.
Este scris, ce-i drept, într-adevăr, că omul să se roage necontenit, dacă nu vrea să cadă în ispită; cât de prostesc şi pe deplin nebunesc ar fi însă, dacă Dumnezeu ar cere de la oameni o rugăciune necontenită a buzelor! Atunci ar trebui deci oamenii, pentru a deveni bineplăcuţi lui Dumnezeu, să stea zi şi noapte continuu în genunchi şi să gâgâie necontenit rugăciuni ale buzelor goale, fără inimă şi fără sens, asemenea păsărilor în aer! Când ar putea ei însă atunci altfel să îndeplinească o muncă necesară? Dar dacă sunteţi voi continuu astfel activi cu mâinile, picioarele, ochii, urechile şi buzele şi îi iubiţi totdeauna în inimile voastre pe Dumnezeu şi pe săracii care sunt aproapele vostru, atunci vă rugaţi adevărat şi într-adevăr necontenit către Dumnezeu, care vă va şi binecuvânta de aceea mereu şi vă va da de aceea şi cândva în lumea cealaltă viaţa veşnică în cea mai mare culme a fericirii! - Înţelesa-ţi voi bine toate acestea?“
avatar
scarface
Admin

Mesaje : 6649
Data de inscriere : 19/11/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Scoala Rugaciunii

Mesaj  nikitta la data de Mier Aug 10, 2011 11:35 am

Imi perimt sa postez un fragment dintr-o carte minunata: Scoala Rugaciunii de Antonie de Juroj.
Autorul are o biografie uluitoare !

"În viaţa trepidantă de astăzi problema stăpânirii timpului este capitală. Nu intenţionez să încerc să vă conving ca dispuneţi de mai mult timp şi că vă puteţi ruga cu condiţia să voiţi, vreau să vorbesc cu voi despre mijloacele de a ne face timp, în sânul tensiunilor şi accelerării vieţii. Vă voi cruţa de orice descriere a felului în care ne putem crea timp: mă voi limita să subliniez că dacă am încerca să pierdem mai puţin timp, am avea mai mult. Dacă am folosi fărâmiturile de timp pierdut pentru a construi scurte momente pentru rugăciune şi reculegere, poate vom descoperi că timpul astfel recuperat este considerabil. Dacă ne gândim la numărul de minute goale dintr-o zi, în timpul cărora facem ceva pentru că ne e groază de vid, groază de a ne afla singuri cu noi înşine, vom vedea că există multe momente scurte, care ar putea să aparţină, totodată, lui Dumnezeu şi nouă.

Dar vreau mai ales să vă vorbesc aici de o problemă care îmi pare şi mai importantă încă: felul în care putem controla şi opri timpul. Nu ne putem ruga decât dacă ne aflăm în prezenţa lui Dumnezeu într-o stare de linişte şi pace interioară care ne eliberează de noţiunea timpului; nu mă refer aici la timpul obiectiv, care poate fi măsurat, ci la impresia subiectivă că timpul curge şi că „nu avem timp”. Mi-ar place la început să vă atrag atenţia supra unui lucru pe care-l ştim cu toţi şi care este un subiect permanent de discuţie. E absolut inutil să alergăm după timp pentru a-l prinde din urmă. Departe de a fugi de noi, el se grăbeşte să ne întâlnească. Fie că doriţi cu căldură ca minutul care vine să fie deja prezent, fie că nu daţi nici o importanţă acestui lucru, puteţi fi siguri că va sosi, şi orice veţi face, viitorul va deveni prezent; aşa că nu e nevoie să sărim din prezent în viitor.
…încercăm continuu a trăi, ca să spun astfel, cu câţiva centimetri mai înainte. O astfel de atitudine este aceea care ne împiedică să trăim din plin clipa prezentă care este totuşi singurul moment în care ne putem afla. In realitate suntem grăbiţi.

În schimb, ştim tot ce se petrece, când suntem în vacanţă. Chiar dacă mergem repede, cu vioiciune şi într-un pas mai rapid, sau dacă alergăm, nu suntem presaţi, căci ceea ce contează atunci pentru noi este plimbarea şi nu scopul de atins. Iată ce trebuie să învăţăm referitor la rugăciune: să învăţăm a ne fixa în prezent.

Există aşadar, referitor la timp, momente în care, fără să intrăm prea mult în detalii, e posibil să percepem că clipa prezentă există: trecutul a dispărut iremediabil, el nu mai are importanţă, în afara cazului în care face parte din prezent, şi putem spune acelaşi lucru despre viitor, fiindcă el poate fi sau poate să nu fie. E ceea ce se întâmplă, de exemplu, cu prilejul unui accident, într-o situaţie periculoasă care pretinde să acţionaţi cu iuţeala fulgerului: nu mai aveţi timpul să treceţi confortabil din trecut în viitor. E necesar să vă aflaţi atât de complet în prezent încât toate energiile voastre, întreaga voastră ştiinţă sunt condensate în „acum”. Descoperiţi cu un interes viu că voi vă aflaţi în „acum”. Trebuie, cred, să ne exersăm să oprim timpul şi să ne menţinem în prezent, în acest „acum”, care este şi punctul de intersecţie a timpului cu eternitatea.

Ce putem face în acest scop? Iată un prim exerciţiu. Puteţi să-l încercaţi când nu aveţi absolut nimic de făcut, când nimic nu vă împinge într-o parte sau cealaltă, şi când vă permiteţi cinci minute, trei minute, o jumătate de oră de inactivitate. Aşezaţi-vă şi spuneţi: „Stau; nu fac nimic; sunt hotărât să nu fac nimic timp de cinci minute”. Destindeţi-vă apoi şi în tot acest timp(la început nu veţi rezista mai mult de două, trei minute) repetaţi: „Mă aflu în prezenţa lui Dumnezeu, în prezenţa mea însumi şi a întregului mobilier care mă înconjoară, sunt liniştit, fără să mă mişc.” Evident se impune o precauţie: trebuie să hotărâţi că, în timpul celor două sau trei minute pe care vi le-aţi fixat, ca să învăţaţi că prezentul există, nu vă veţi lăsa smulşi din el de apelul telefonului sau de soneria de la uşă, sau de un impuls energic şi brusc care vă împinge să executaţi, de îndată, ceva ce aşteaptă de zece ani! Dacă vă deprindeţi să faceţi astfel în momentele pierdute ale zilelor voastre, atunci când veţi fi învăţat să nu vă agitaţi lăuntric şi să rămâneţi cu totul liniştit şi fericit, paşnic şi senin, exersaţi-vă apoi într-un interval de timp lung, pe care ulterior îl veţi putea prelungi şi mai mult.

Când veţi fi dobândit această linişte, această seninătate, va fi necesar să vă deprindeţi a opri timpul nu numai în momentele când el trenează sau când, oricum el tot s-ar opri, ci şi în momentele când se accelerează, când devine exigent. Iată cum trebuie să procedaţi: sunteţi pe cale să faceţi ceva ce socotiţi că este util; sunteţi convinşi că dacă vă veţi opri, pământul se va opri şi el; dacă la un moment dat hotărâţi: „mă opresc!”, veţi face descoperiri interesante. Veţi descoperi, în primul rând, că pământul nu se opreşte şi că întreg universul – dacă reuşiţi să vi-l închipuiţi – poate aştepta în timp ce atenţia voastră e îndreptată în altă parte…
Cel mai simplu mod de a proceda e de a avea un deşteptător. Intoarceţi-i soneria şi spuneţi: „Bun! Lucrez fără să mă uit la ceas, până sună soneria”. Acest amănunt este foarte important, căci trebuie să pierdem obişnuinţa de a privi ceasul… Când deşteptătorul sună, ştiţi că, în următoarele cinci minute, lumea a încetat să existe şi că sunteţi ferm hotărât să nu părăsiţi lucrul în care vă aflaţi. Acest timp aparţine lui Dumnezeu şi vă instalaţi în acest timp al lui Dumnezeu cu linişte, tăcut, paşnic… La început vă veţi da seama cât e de greu şi veţi descoperi brusc că e de primă urgenţă să terminaţi cutare scrisoare, să citiţi cutare pasaj. În realitate, vă veţi da foarte repede seama că puteţi prea bine amâna această ocupaţie timp de trei sau cinci, chiar zece minute, fără să se producă nici o catastrofă. Şi dacă aveţi de făcut o muncă ce cere toată atenţia voastră, veţi constata că o puteţi face mai repede şi mai bine!

Pot să vă dau un alt exemplu. La începutul carierei mele medicale, îmi părea că sunt nedrept cu pacienţii mei care-şi aşteptau rândul, când examenul unui bolnav îmi răpea mai mult timp. Aşa că, prima zi, am făcut eforturi să fiu expeditiv. Mi-am dat seama că la finele zilei nu mai aveam nici cea mai mică amintire despre persoanele examinate, fiindcă tot timpul vizitelor, privirea mea de vizionar se cufunda dincolo de bolnavul din faţa mea, în sala de aşteptare, ca să-i număr pe toţi cei ce nu se aflau cu mine! Rezultatul era că trebuia să pun din nou toate întrebările pe care le pusesem deja, să refac de două sau trei ori examenele la care procedasem; când consultaţia se termina, nu mai ştiam pe ce lume mă aflu. Probabil nu toată lumea este ca mine, se poate să aveţi memorie mai bună, dar redau această anecdotă ca exemplu, pentru a sublinia ce ni se poate întâmpla tuturor. Înţelesei atunci că eram lipsit de conştiinţă profesională şi mă hotărâi să procedez de acum înainte ca şi cum pacientul care era în cabinetul meu era singurul. Îndată ce mă surprindeam gândind: „trebuie să mă grăbesc”, mă aşezam şi angajam cu bolnavul meu o scurtă conversaţie de câteva minute, pentru a mă împiedica să mă grăbesc. După două zile am constatat că nu mai aveam nevoie de această stratagemă: puteam de acum încolo să fiu total prezent faţă de munca mea, şi la sfârşitul convorbirii îmi dădeam seama că pierdusem de două ori mai puţin timp decât înainte, deşi acum văzusem şi auzisem totul. Începând de atunci am dat deseori sfaturi de acest fel, la numeroase persoane cu ocupaţii foarte variate; totdeauna ele au fost eficace. Deci, dacă faceţi aceste exerciţii – oprind la început timpul imobil, apoi timpul care încearcă să se scurgă cu toată viteza - , dacă vă opriţi spre a spune nu, veţi vedea că din momentul în care veţi fi învins tensiunea lăuntrică, agitaţia interioară, febrilitatea şi anxietatea voastră, timpul se va scurge într-un ritm cu totul normal. Puteţi ajunge oare să vă convingeţi că un singur minut se scurge în fiecare minut? Totuşi aşa este! E poate ciudat, dar adevărat, cu toate că cinci minute pot fi comprimate şi se pot scurge în 30 de secunde! Nu e deloc aşa; fiecare minut are aceeaşi durată ca minutul care urmează, fiecare oră durează cât şi ora următoare. Nici o catastrofă nu se produce. Imi veţi spune: „voi găsi oare timp să fac totul?” Vă voi răspunde după modelul rusesc: „Dacă n-o să muriţi înainte, veţi avea!” Şi iată alt dicton de acelaşi fel, care într-o zi sau alta vă va putea fi de ajutor: „Nu vă faceţi griji despre moarte. Când va veni voi nu veţi mai fi, cât timp sunteţi ea nu este.” Principiul este acelaşi: „de ce să-ţi faci griji despre o situaţie care se va rezolva de la sine?

De îndată ce veţi fi deprins să nu vă mai agitaţi, veţi putea face orice, indiferent în ce ritm, cu toată atenţia şi repeziciunea dorită, fără să aveţi impresia că timpul vă scapă sau vă depăşeşte prin viteză. E exact ca impresia pe care o ai când eşti în vacanţă. Aşa cum am subliniat mai sus, poţi merge repede sau încet, fără să te ocupi de timp, fără cea mai neînsemnată noţiune de timp, fiindcă nu faci ceea ce eşti pe cale să faci şi fiindcă nu urmăreşti nici un obiectiv precis. Veţi descoperi că vă este posibil să vă rugaţi în toate situaţiile şi că nu există nici o circumstanţă în lume care să vă poată împiedica. Singura piedică adevărată în calea rugăciunii intervine când vă lăsaţi înghiţiţi de furtună, când lăsaţi furtuna să pătrundă în voi, în loc s-o lăsaţi să bântuie în jurul vostru.


A acţiona astfel este în puterea noastră şi trebuie să ajungem la aceasta. Dar aici ca şi în alte domenii se cere un antrenament sistematic şi inteligent. Deprindeţi-vă să stăpâniţi timpul: veţi deveni capabili, orice aţi face, oricare ar fi tensiunea, pe furtună, în plină tragedie sau pur şi simplu în confuzia vieţii moderne, să vă menţineţi în pace, nemişcaţi în prezent, în faţa lui Dumnezeu în tăcere sau în dialog. Dacă-i vorbiţi lui Dumnezeu aduceţi-i tot ce vă înconjoară, întreaga furtună. Dacă păstraţi tăcerea vă puteţi odihni în linişte. „Ochiul” ciclonului sau vijeliei, lăsând uraganul să bată în jurul vostru, în timp ce voi vă găsiţi chiar acolo unde se găseşte Dumnezeu, în singurul loc de stabilitate absolută. Dar acest punct de stabilitate absolută nu este un punct unde nu se petrece nimic; e punctul de convergenţă al tuturor tensiunilor în conflict, focarul unde ele se neutralizează, reţinute în mâna puternică a lui Dumnezeu.

Tăcerea autentică e ceva extrem de intens, ea posedă o densitate reală, e cu adevărat vie. Un pasaj din viaţa Părinţilor deşertului, rugând pe unul din ei să spună un cuvânt de zidire, cu prilejul vizitei unui episcop, a refuzat spunând: „Dacă tăcerea mea nu-i vorbeşte, cuvintele mele îi vor fi inutile”. O astfel de tăcere ar trebui să încercăm să cunoaştem, spre ea ar trebui să tindem. Cum putem ajunge?

Este esenţial să fii la pândă şi treaz, şi totodată calm şi destins, echilibru foarte greu, dispoziţie contemplativă, spre tăcere contemplativă, pe de o parte o disponibilitate trează – în deschiderea totală a unui spirit liber de orice prejudecată, ca şi de orice expectativă – de a permite şocul a tot ce se va întâmpla pe cale; pe de altă parte pacea care va permite să primeşti acest şoc în mod obiectiv, fără să proiectezi asupra lui imaginea distrugătoare a propriului vis interior.

Acum 20 de ani, puţin timp după hirotonisirea mea, am fost trimis înaintea Crăciunului într-un azil de bătrâne. Una din pensionare – care avea să moară mai târziu în vârstă de 102 ani – a venit la mine după terminarea primei Liturghii pe care o oficiam acolo. Ea mi-a spus: - Părinte, doresc să-mi daţi câteva îndrumări cu privire la rugăciune. Răspunzându-i să se adreseze altor persoane, ea mi-a spus: - De ani de zile întreb, relativ la aceasta, oameni care au reputaţia că se pricep şi niciodată n-am putut scoate de la ei un răspuns raţional! Aşa că m-am gândit că, întrucât dv. Probabil nu ştiţi nimic în această problemă, s-ar putea să-mi daţi răspunsul cel bun.

Era î intrare în subiect care mă încuraja! Aşadar am întrebat-o:
- Care este problema dv.?
- De 14 ani, recit aproape continuu Rugăciunea lui Iisus şi niciodată n-a simţit prezenţa lui Dumnezeu.
Aşa cum am putut i-am exprimat gândul meu: - Dacă vorbiţi tot timpul, nu-I lăsaţi lui Dumnezeu răgaz să spună un singur cuvânt!
- Ce trebuie să fac?

Intraţi în camera dv. După micul dejun, puneţi-o în ordine, aşezaţi-vă fotoliul într-o poziţie strategică astfel ca să întoarceţi spatele tuturor ungherelor întunecate, unde bătrânele îşi îndeasă tot ce vor să ascundă; aprindeţi candela în faţa icoanei şi, pentru început luaţi la cunoştinţă de camera dv. Mulţumiţi-vă să staţi, privind în jurul dv. şi încercaţi să vedeţi unde trăiţi: sunt sigur că, dacă n-aţi încetat să vă rugaţi de 14 ani, de mult timp n-aţi privit camera. Luaţi-vă apoi andrelele şi, timp de un sfert de oră, tricotaţi în prezenţa lui Dumnezeu, dar vă interzic să pronunţaţi măcar un cuvânt în rugăciune. Mulţumiţi-vă să tricotaţi şi încercaţi să vă bucuraţi de pacea camerei dv.

Sfatul acesta nu i s-a părut deosebit de duhovnicesc dar i s-a conformat. După câtva timp a venit din nou să mă vadă: - Ştiţi, merge!
- Ce merge ? Ce se întâmplă ? am întrebat-o curios să cunosc rezultatul sfaturilor mele.
- Am urmat întocmai sfaturile dv. În fiecare zi, după ce m-am sculat, mi-am făcut toaleta, am luat micul dejun, apoi am venit în cameră, m-am asigurat că nimic nu era care să mă neliniştească, apoi m-am instalat în fotoliu, spunându-mi: „Ce minune! Dispun de un sfert de oră în care pot să nu fac nimic, fără să mă mustre conştiinţa!” Am străbătut camera cu privirea şi întâia oară, după ani de zile, mi-am spus: „Doamne, am cu adevărat o cameră frumoasă: una din ferestre dă în grădină; încăperea e de proporţii plăcute, spaţioasă şi am putut să-mi aranjez în ea tot mobilierul strâns de ani de zile”. Mă simţeam complet liniştită, deoarece camera mea era atât de calmă. Se auzea tic-tacul unei pendule dar ea nu tulbura liniştea, dimpotrivă, liniştea era intensificată prin aceasta; după o clipă mi-am adus aminte că trebuia să tricotez înaintea lui Dumnezeu, aşa că mi-am luat andrelele. O conştiinţă din ce în ce mai vie a tăcerii mă pătrundea; auzeam zăngănitul andrelelor când loveau braţul fotoliului, tic-tacul liniştit al pendulei, nimic nu mă preocupa, nu aveam nevoie să mă concentrez; deodată, mi-am dat seama că această tăcere nu era doar o lipsă a zgomotului, ci era substanţă. Nu era absenţa, ci prezenţa a ceva. Era o tăcere densă, plină, care mă cuprindea. Tăcerea din jurul meu, încetul cu încetul, venea în întâmpinarea tăcerii mele interioare.

Ea a terminat cu o observaţie foarte frumoasă pe care aveam s-o întâlnesc mai târziu la Bernanos. Ea a spus: „Deodată am avut conştiinţa că tăcerea aceasta era o prezenţă. În inima acestei tăceri era Cel ce este liniştea, pacea, armonia”.

Ea a mai trăit încă vreo zece ani şi spunea că îi era posibil întotdeauna să găsească tăcerea, când însă era liniştită şi paşnică. Aceasta nu înseamnă că ea încetase să se roage, ci că putea păstra câtva timp această tăcere contemplativă. Când spiritul ei începea să se agite, ea se ruga cu voce tare până când îşi recăpăta pacea; atunci ea se regăsea curând cufundată în tăcere.

Am putea face adesea aceeaşi experienţă dacă, în loc să voim cu orice preţ să facem ceva, ne-am mulţumi să spunem: „Mă găsesc în faţa lui Dumnezeu: ce fericire! Să nu ne mai mişcăm!” Cunoaşteţi desigur, din viaţa preotului din Ars, episodul privind pe bătrânul ţăran care petrecea ore întregi la biserică nemişcat şi fără să facă ceva. La întrebarea preotului: „Ce faci tu, tot acest timp?” el răspunse: „Eu îl privesc şi El mă priveşte!”

Nu putem ajunge la o asemenea rugăciune, decât dacă am putut realiza o anumită calitate a tăcerii. trebuie să începem prin tăcerea buzelor, tăcerea sensibilităţii, tăcerea spiritului, tăcerea corpului. Dar ar fi o greşeală să credem că putem începe cu sfârşitul: tăcerea inimii şi a spiritului.

E necesar să începem prin a pune tăcere buzelor noastre, trupului nostru, deprinzându-ne să rămânem calmi, să ne destindem, să nu cădem în visare sau în delăsare; este necesar să fim – potrivit formulei unuia din sfinţii ruşi – asemenea unei corzi de vioară, acordată astfel încât să dea nota justă, o coardă nici prea întinsă, gata să se rupă, nici prea destinsă şi incapabilă să vibreze. Pornind de aici, este necesar să ne deprindem a asculta tăcerea, a ne menţine într-o pace absolută: atunci vom descoperi poate, şi mai des decât credem, cât de adevărate sunt cuvintele cu care se încheie Apocalipsa:

”Stau la uşă şi bat”.

(Fragment din cartea: Antonie de Suroj – Şcoala rugăciunii, traducere de Irineu Slãtineanu, arhiereu vicar)

nikitta

Mesaje : 3
Data de inscriere : 10/08/2011

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Despre adevărata rugăciune

Mesaj  miliana la data de Mar Sept 24, 2013 6:44 am

Despre rugaciune s-au scris mii si mii de pagini...eu nu vreau decat sa spun din cele traite de mine si care m-au facut sa inteleg ca intr-adevar rugaciunea trebuie simtita...nu recitata...da, cum sa facem sa o simtim...
Mi-o voi aduce mereu aminte pe strabunica mea care se ruga cu sufletul... nu stia ea biata prea multe rugaciuni...spunea Tatal nostru si pe urma rugaciunea ei continua cu un fel de dialog cu Dumnezeu...spun dialog pentru ca, draga de ea, parea ca il aude imediat pe Dumnezeu raspunzandu-i...
Cand i-am spus necajita ca mie nu-mi raspunde nimeni, mi-a spus draga de ea, ca sa nu-mi fac griji, ca Dumnezeu ma aude de fiecare data si ca sa ma rog cu sufletul, ca asa, cu timpul voi invata sa il aud si eu...
Azi, mi se par extrem de importante cuvintele batranei mele povatuitoare...si cred ca a fost un dar sa o pot vedea rugandu-se...
Cineva, zicea pe un alt post, ca nu are rost sa spui rugaciunea inimii, daca sunt doar vorbe goale...eu indraznesc sa spun ca are...daca la inceput, nu o puteti spune prin suflet...nu deznadajduiti...cu timpul, cred, ca fiecare va primi ajutor de sus si va invata sa-l auda pe Dumnezeu...
In completare...pun aici doua trimitere catre doua filme care mie imi plac f mult... sper sa va placa si voua...
http://www.youtube.com/watch?v=_ZbkLBV6XLc
http://www.razbointrucuvant.ro/2011/12/18/ostrov-insula-filmul-ortodox-integral-subtitrat/

miliana

Mesaje : 35
Data de inscriere : 24/08/2013

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Despre adevărata rugăciune

Mesaj  Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum