Marturii despre parintele Arsenie

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Marturii despre parintele Arsenie

Mesaj  scarface la data de Joi Oct 28, 2010 11:10 am

http://www.arsenieboca.ro/marturii/marturii.html


Ultima editare efectuata de catre scarface in Joi Aug 22, 2013 10:42 am, editata de 1 ori

scarface
Admin

Mesaje : 6558
Data de inscriere : 19/11/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Marturii despre parintele Arsenie

Mesaj  corix la data de Mier Aug 21, 2013 4:28 am

Primit prin email:


"Gheorghe Vâlcea - tâmplarul părintelui ARSENIE BOCA - "Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani"



I-a sculptat crucea de mormânt părintelui Arsenie Boca. A lucrat, ca tâmplar, alături de el, timp de 12 ani, devenind buni prieteni. Astăzi, Gheorghe Vâlcea este unul dintre puţinii martori ai ultimilor ani petrecuţi pe pământ de părintele Arsenie "Să-mi faci crucea"Noiembrie, 1989. Afară ninge uşor şi fulgii se lipesc de fereastră. Dalta muşcă încet din lemnul tare. Printre lacrimi, cu o durere surdă în inimă, tâmplarul a sculptat deja un nume - "Arsenie". Ar trebui să mai scrie încă un cuvânt. Doar atât. "Ieromonahul". Un­spre­­zece litere. Dar nu poate. Durerea îl apasă din ce în ce mai tare şi gândul că nu-l va mai vedea niciodată pe părintele Arsenie Boca îi sfredeleşte inima. Îi răsună în minte cuvintele de la ultima întâlnire: "Să vii la mine la mor­mânt, că te voi putea ajuta mai bine decât acum". Dar despărţirea e prea grea şi-i întu­necă nădejdea. Începe să lucreze la prima lite­ră. Un "I" înalt şi zvelt, desenat chiar de părintele Arsenie în timp ce se afla pe patul de moarte. Încet, pri­virea i se împăienjeneşte şi lacrimile îi curg pe obraz.
Părintele Arsenie venise în urmă cu câte­va luni la el, la spital. Pe Gheorghe Vâlcea îl chi­nuia o dure­re cumplită de picioare. Suferea de ea încă din tinereţe, dar acum nu-i dădea nici­cum pace, aşa că se inter­nase. Părintele a sosit neanunţat. În salon, câţiva bărbaţi îşi omorau timpul jucând zaruri şi flecărind lucruri lu­meşti. Când a deschis uşa, au înlemnit cu toţii. În jurul bărbatului cu barbă albă şi ochi sfredelitori plutea ceva, o boare de sfin­ţenie nenumită, care te ţintuia. A venit la el la pat şi i-a spus simplu - "Nea Vâlcea, aş dori să vii cu mine să-ţi arăt ce trebuie să mai faci la Prislop".
Rugămintea l-a năucit. Stătea înlemnit în pat, cu picioarele betege, iar părintele Arsenie îl ruga să plece! S-a străduit să-i facă pe plac, iar mă­dularele, până atunci bicisnice, l-au ascultat. Încet, ca prin minune, a putut păşi fără să mai simtă du­rerea aceea sfâşietoare. Au plecat împreună din spi­tal. Pe drum, i-a spus la fel de direct: "Nea Vâlcea, eu voi pleca dincolo. Am de la Dom­nul o altă misiune. După ce voi părăsi lumea asta, totul se va schimba în ţa­ră. Nu-ţi pot spu­ne amănunte, pentru că i-aş pa­nica pe oameni. Dar voi fi ală­turi de tine mereu. Din lu­mea cea­laltă, te voi putea aju­ta mai mult. Să vii la mine la mormânt".
L-a ascultat buimăcit. Deşi bă­trân, părintele Arsenie era în plină putere. Şi acum îi vorbea de moarte şi de lumea cealaltă! L-a crezut, dar a sperat mereu, până în ultima cli­pă, că nu va fi aşa. Că părintele va mai face un miracol, încă unul, în­tre atâtea sute câte săvârşise în tim­pul vieţii, şi-şi va prelungi şederea în lume. Însă, cu tim­pul, nădejdea aceasta s-a risi­pit. Părintele l-a pus să-i lucre­ze şi crucea. Una simplă, de lemn, acoperită cu scân­du­ră, aşa cum îşi mai dăltuiesc şi acum ţă­ranii din Ţara Zarandului, locul în care părintele văzuse lumina zilei. De scris n-a scris nimic pe faţa ei. A aşteptat până în ultima clipă. Era acasă, la Comarnic, când a primit vestea: "Vino la Sinaia. Domnul bătrân a murit". Atunci a simţit că ceva se rupe din el. Tot drumul l-a străbătut plângând.
Lacrimile îi curg şi acum, când îşi aminteşte cum terminase crucea. Cea mai grea a fost ultima literă, un "L" încârligat şi bătrân, aşa cum mai văzuse doar pe lespezile voievozilor - "Arsenie Ieromonahul". Atât. Aşa voise părintele, desenând el însuşi literele pe patul de moarte. Un testament care să fie pus la căpătâiul lui. O cruce la care se vor închina sute de mii de oa­meni, mulţimi ce se vor scurge ca un fluviu de rugăciune spre mor­mântul smerit de la Prislop. "De dincolo vă voi putea aju­ta mai mult!".Desenele unui artist

Clopotniţa de la Prislo, zidită de părintele Arsenie

"Dacă ar veni cineva la mine şi mi-ar spune că pot săpa un tunel până la capătul pământului, ca să-l întâlnesc din nou pe părintele Arsenie Boca, să ştiţi că aş fi gata să sap! Toată viaţa! Aşa foc mi-a lăsat în inimă omul ăsta!"
Gheorghe Vâlcea e şi el acum un om în vârstă. De câte ori aminteşte de părin­tele, ochii i se îm­pă­ienjenesc de lacrimi. Anii l-au ajuns din urmă, dar nu l-au po­topit. Deşi e aproape octogenar, continuă să lucreze şi acum în atelierul lui din Co­marnic. Aici, printre scânduri, cuie şi dălţi, a petrecut împreună cu marele du­hov­nic al Ardealului ani în şir. Ultimii doi­spre­zece ani ai vieţii pă­rin­te­lui. Cei mai e­nig­ma­tici şi mai pu­ţin cu­noscuţi. Cei în care "domnul bă­trân", aşa cum îl numeau apro­piaţii pentru a-l scăpa de ochiul nevăzut al Securităţii, se retrăsese la Sinaia, pentru a se pregăti de marea trecere. Pe atunci, Gheorghe Vâlcea era încă în puterea vârstei.
"Erau ultimii ani ai comunismului. Mă ştia lumea de tâmplar, iar un cunoscut a venit la mine şi mi-a spus că e nevoie de nişte lucrări la Sinaia. Am mers acolo la o casă în care locuiau nişte femei. Pe urmă am aflat că erau de fapt măicuţe, date afară din mânăstire de comunişti, cu decretul din 1959. M-am gândit - «Doamne, în ce mă bag?», dar am continuat să lucrez după nişte schiţe pe care măicuţele mi le adu­ceau".
Desenele erau de o frumuseţe aparte. Gheor­ghe lucrase până atunci în multe locuri şi văzuse nenumărate modele. Dar acestea erau altfel. Păreau ieşite din mâna unui artist. Unul foarte înzestrat. Le-a întrebat pe măicuţe cine le face, iar acestea i-au răspuns că au o ingineră credin­cioasă la Sebeş. "Nu le-am crezut! Ştiam eu cum lucrează inginerii... Aici era mână de artist. Unul mare, dăruit cu talent. Dar nu am zis nimic. Am lucrat după acele modele timp de doi ani de zile. Până-ntr-o zi".

Biserica de la Prislop


Chiliile ridicate după planul părintelui

A venit la el pe neaşteptate. Era îmbrăcat în haine civile, pentru că, de când fusese alungat din mânăstire, vieţuia dis­cret, ascuns de ochii celorlalţi, într-un anonimat deplin. Un bătrân dis­tins, zvelt, cu ochi pătrunzători. Atât de pătrunzători, încât i-au ră­mas până astăzi întipăriţi în minte lui Gheorghe. I-a spus direct: "Nea Vâlcea, tu nu mă cunoşti pe mine, dar eu te cunosc foarte bine. De astăzi ră­mâi în fa­milia noastră". Întâl­ni­rea l-a bul­versat. "Mi-a schimbat starea lăun­trică. Nu era un om ca noi. Părea din altă lu­me". Aşa s-au apropiat unul de ce­lălalt. O întâmplare apar­te avea să-i dez­văluie meşterului Gheorghe Vâl­­cea dragostea deplină a părintelui şi smerenia sa. O sme­renie de om sfânt.

Lucrau la Mânăstirea Sinaia, la acoperiş, Gheorghe Vâlcea meşte­rind sus şiţa, iar părintele, de jos, dându-i indi­caţii. La un moment dat, sleit de oboseală, a trebuit să coboare şi să plece acasă. Părintele Arsenie a crezut că-l supă­rase cu ceva. A doua zi l-a aşteptat cu o ceaşcă de ceai şi, după ce au luat micul dejun, s-a ridicat şi l-a luat în braţe. Pe nepregătite: "Nea Vâlcea, te rog să mă ierţi dacă ieri ţi-am greşit cu ceva! Iartă-mă, că şi eu te voi ierta, şi n-o să mai scapi de mine, nici în lumea asta, nici în cealaltă". Din îmbrăţişarea aceea caldă s-a zămislit o mare prietenie. Una mai presus de timp. "De atunci, părin­tele mi-a rămas în suflet. A fost o legătură cu un om care e mai presus de noi, o legă­tură care depăşeşte lu­mea aceas­ta. El nu mă supărase cu nimic, dar era de o delicateţe extraordinară şi a vrut să fie sigur că sunt cu cugetul împăcat. De atunci, ne-am văzut mereu".
Anii din urmă ai părintelui Arsenie Boca au fost ani de anonimat aproape deplin. Deghizat în straie civile, interzicându-le celorlalţi să-l mai numească "părinte", pentru a nu atrage atenţia Securităţii, marele duhovnic se strecura prin vremuri. Pleca adesea de la Sinaia la Comarnic, pentru a adăsta ceasuri întregi în atelierul lui Gheorghe Vâlcea. Vorbeau câte-n lună şi-n stele. În încăperea micuţă, marele duhovnic de la Sâmbăta de Sus, cel la a cărui predică se adunau mii de oameni, moşea acum la naşterea la cer a unui singur suflet. Încet, cu răbdare şi cu multă dragoste. "Eu învăţam de la el, întrebându-l despre lumea asta şi, mai ales, despre cealaltă, iar el ucenicea la mine, că-l deprin­deam cu meşteşugul lucrării lemnului. Era tare smerit! Mă asculta întotdeauna cu atenţie. Niciodată nu mă contrazicea. Mulţi spun că era un om dur. Nici pome­neală! Era un suflet bun şi foarte blând. Se apropia de tine cu o aşa delicateţe, cu atâta prietenie, încât nu puteai să-i rezişti. Eu le-am mai spus celor care vorbesc despre el că l-au întâlnit, dar nu l-au cunoscut. Eu unul l-am cunoscut foarte bine. Şi vă pot spune că vor trece sute de ani până când vom mai avea parte de un asemenea părinte. Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani!"
Miracolul


Părintele Arsenie în grădina amenajată de el la Sâmbăta de Sus

Îşi internase soţia la Institutul Parhon. În ultimul timp, nu se simţise bine. Au fost pe la mai mulţi doctori şi, în cele din urmă, ajun­seseră la Bucureşti. Când i-au dat vestea, era pe hol, aşteptând-o. Soţia avea cancer, unul aflat într-un stadiu foarte grav. Me­dicii îi spuseseră clar - şanse de scăpare nu prea sunt. Poate una la o mie, aşa că ar trebui să se consoleze cu gândul că o va pierde. A rămas năucit. Ce să facă, încotro să se îndrepte? L-au îndru­mat spre spita­lul Filantropia, suge­rân­du-i să o opereze, poate că îi va mai prelungi zilele. Acolo, medicul a privit analizele, apoi l-a între­bat, scurt, dacă are credinţă în Dumnezeu. "I-am răspuns că am, iar el mi-a zis să mă rog, pentru că numai din cer poate veni o scăpare". A fugit direct la Sinaia, la părintele Arsenie. Era disperat. "Pe tren am plâns încon­tinuu. Nu ştiam unde să mă mai ascund de oameni".
Părintele l-a primit ca de obicei. Senin, liniştit, aşa cum era întotdeauna. A început de îndată să-i vorbească de Mânăstirea Prislop, de câte au de făcut acolo. "Încerca să-mi dis­tragă atenţia, dar mie nu-mi stătea mintea decât la so­ţia mea. Nu aveam copii, ea era sufletul meu, iar părin­tele singura nădejde. Am tot aşteptat clipa potrivită să-i spun de necazul meu, când, la sfârşit, mi-a zis chiar el: «Nene Vâlcea, fii pe pace. Să se opereze soţia la Bucureşti şi totul o să fie bine». Nu apucasem să-i zic nimic de boala ei, în tot răstimpul am vorbit doar de lucrările de la Prislop. Dar părintele avea darul înaintevederii şi a ştiut tot timpul prin ce trec, fără să-i spun. Am ple­cat întărit".
După trei zile, femeia a intrat în operaţie. Gheorghe Vâlcea a aşteptat pe holurile spitalului, frământând ru­găciuni, aninând nădejdi. Minutele se făceau cea­suri, ceasurile zile. Îşi pu­sese încrederea în rugăciunile pă­rin­telui, dar în clipele acelea, speran­ţele se năruie. Deodată, din sala de ope­raţie a ieşit o doctoriţă. Era răvă­şită. A spus precipitată că: "domnul doc­tor Bălănescu a amuţit după in­ter­venţie. A început operaţia, dar înăun­tru nu a mai găsit nimic, nicio tu­moră! Acum s-a închis în cabinet şi nu mai primeşte pe nimeni. Aşteptăm şi rezultatul biopsiei, şi dacă nici de la laborator nu iese nimic, înseamnă că e un miracol!". Miracol a şi fost. Când ajunge în acest punct, vocea bătrânului tâmplar tre­mură din nou. A fost momentul în care a văzut pe viu puterea rugăciunilor părintelui Arsenie. Atunci a înţeles pe deplin cu cine fusese prieten atâţia ani. S-a întors la Sinaia şi marele duhovnic i-a spus zâmbind - "Ai văzut puterea lui Dumnezeu! Acum ai încredere în mine?". O privesc pe soţia lui Gheorghe Vâlcea. Umblă prin curte ca un prâsnel, robotind printre flori. E rodul viu al unei nădejdi împlinite.
Dar acesta nu a fost singurul miracol făcut de pă­rintele Arsenie. S-a mai întâmplat şi cu un prieten de-al lui Gheorghe Vâlcea. Fusese internat la spital la Azu­ga, iar doctorii i-au spus că mai are de trăit doar două luni de zile. Îşi pierduse orice nădejde. Faţa lui se înnegrise de boală, ca un tăciune. "Mă durea sufletul de el, că eram tare buni prieteni. Aşa că l-am rugat să se externeze şi să mergem la părintele Arsenie. El nu mai trăgea nădejde că scapă, dar a venit cu mine".


Cruce realizată de Gheorghe Vâlcea

Părintele i-a primit în grădină şi a început să le vor­bească de planurile sale de viitor. Ca de obicei, nu se concentra pe durere şi boală, ci încerca să mute accen­tul spre nădejde. "La sfârşit, a venit la prietenul meu şi i-a trecut mâna de pe piept până spre pântece şi i-a spus: «Stai liniştit, că nu o să mori din asta». Atât! Am plecat, iar prietenul meu nici nu s-a mai întors la spital. În câteva zile s-a pus pe picioare. Trăieşte şi acum şi e sănătos. Tun! Vindecarea s-a petrecut îna­inte de revoluţie, iar de atunci nu a mai avut nicio pro­blemă serioasă cu sănătatea".
De dincolo de mormânt

Gheorghe Vâlcea a fost ultimul care a ieşit din groapă. Ar fi rămas acolo pentru totdeauna, lângă cel la care ţinuse atât de mult. Nu mai ştie decât că l-au prins preoţii în braţe. De văzut nu vedea nimic, din pricina lacrimilor. Apoi zilele s-au scurs, şi între el şi plecarea la Domnul a părintelui s-au aşternut anii. La mormânt au început să vină oamenii. Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mulţi. Pelerinii po­vesteau miracole, călu­gării găseau izbăvire în ispite. Părintele Arsenie nu refuza pe nimeni. Aşa cum îi spusese domnului Gheorghe Vâlcea, din cealaltă lume lucra cu mai multă putere.
Ani de-a rândul s-a numărat şi el printre ei. A continuat să lucreze la mânăstire la Prislop. Poarta de la intrare e sculptată de el, şi la fel şi ceea ce e dăltuit în lemn prin mânăstire. Din când în când, urca în faţa crucii ieşite din mâinile lui. Îngenunchea şi se ruga părintelui. Nu-i spunea multe vorbe. Ştia sfântul ce are nevoie. Până într-un an, de curând, când boala de picioare l-a secerat din nou. A mers la spital, a cer­cetat doctori, dar za­darnic. Durerile nu-l pă­ră­seau. Şi-a adus atunci aminte de ce-i spusese marele duhov­nic - "să vii la mor­mânt!". Şi-a ve­nit. A plecat din spital cu greu, pentru că nu se simţea bine. Chinuit, a ajuns la Prislop şi s-a pră­buşit în faţa crucii părin­telui. L-a rugat să-l ierte, i-a spus că e neputincios şi că acum e ultima oară când vine să-l cerceteze. Bă­trâneţele l-au ajuns, pi­cioarele îl dor, aşa că de acum îi va vorbi de acasă.
Când s-a ridicat, a sim­ţit că durerile îl pără­sesc. Se simţea mai bine. A mers câţi­va paşi, apoi a coborât sprinten până la mânăstire. Era ca nou. "Şi să ştiţi, aveţi cuvântul meu, că sunt om bătrân, de atunci nu am mai avut probleme cu picioarele.

Crucea de la mormântul părintelui Arsenie, sculptată de Gheorghe Vâlcea"

corix

Mesaje : 569
Data de inscriere : 24/05/2012
Varsta : 47
Localizare : craiova

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Marturii despre parintele Arsenie

Mesaj  scarface la data de Joi Aug 22, 2013 4:27 am

http://hermanvlad.wordpress.com/2012/09/07/cum-a-fost-vindecata-o-copila-de-catre-parintele-arsenie-boca-in-anul-1949/

Încerc să vă spun şi eu o mare minune pe care a făcut-o cu mine, când trăia, Părintele Arsenie Boca. M-am născut în anul 1935, într-o familie de oameni săraci, dintr-o localitate de munte, de lângă Braşov. Primul copil născut în familia mea a fost un băiat sănătos şi frumos, iar al doilea copil am fost eu, care m-am născut infirmă de ambele picioare, slabă şi pipernicită. Femeile din sat care m-au văzut o îndemnau pe mama să nu-mi dea de mâncare, ca să mor. Iar mama le punea: “Dacă Dumnezeu mi-a dat-o aşa, eu îi dau de mâncare şi apoi să facă El ce-o vrea cu ea”. Iar moaşa care a asistat-o pe mama la naşterea mea, că atunci nu mergea nimeni la spital să nască, i-a zis mamei: “Ai grijă să nu mai ai alţi copii, că toţi o să fie schilozi!”. După mine mama a mai avut şapte copii, patru băieţi şi trei fete. Da, şapte copii, toţi întregi, teferi şi frumoşi.

La vârsta de 3 ani m-au dus la operaţie, dar nu s-au putut termina tratamentele la picioare, că era înainte de război (al doilea război mondial), au venit deportările saşilor, iar medicul care mă operase, de frica deportării, şi-a omorât cele două fiice şi soţia şi apoi s-a sinucis. După care a venit războiul, iar eu am rămas tot chinuită.

La şapte ani m-au dus la şcoală; noroc că nu era şcoala departe de casa părintească şi cu mare greu megeam până acolo. Umblam foarte greu, îmi aduc aminte că bunica îmi dădea câte un băţ în mână şi-mi spunea: “Umblă drept, tu, umblă drept!”. Când m-a dus tata la şcoală, învăţătoarea nu a vrut să mă primească, zicându-i: “Du-o acasă şi-o pune la gura sobei, să aibă grijă de foc, că la altceva nu e bună!”. Dar tata i-a zis: “Eu ţi-am adus-o ca s-o înveţi carte, iar dacă nu vrei, te dau în judecată”. Învăţătoarea n-a mai zis nimic şi m-a primit. Acolo am întâmpinat alte greutăţi – copiii nu vroiau să se joace şi să vorbescă cu mine…

În vara anului 1948 o verişoară [din Braşov] a mamei a venit în sat şi spunea la toată lumea să meargă la mânăstire la Sâmbăta, că e acolo un mare prooroc, care-ţi spune tot ce ai făcut şi chiar şi ce gândeşti. […] Atunci s-au dus din sat de la noi 40-50 de persoane la Sâmbăta şi toţi au venit entuziasmaţi şi plini de credinţă. Părintele le spusese ce necaz aveau sau ce gândeau fiecare şi le-a dat sfaturi ce să facă.

În vara anului 1949 a venit verişoara mamei şi m-a cerut de la mama să merg la Părintele Arsenie. Mama m-a lăsat. Pe Părintele Arsenie îl mutase de la Sâmbăta la Prislop. Am plecat cu trenul cu vreo 10-12 credincioşi, pe care nu-i cunoşteam. După ce am coborât din tren aveam vreo 10-15 km de mers pe jos, dar credincioşii au tocmit o căruţă cu cai, au pus bagajele în căruţă şi pe mine peste ele. Am ajuns la Sfânta Mânăstire spre seară. Mânăstirea era fără porţi şi cu mult mărăciniş. Nu mai ştiu unde am dormit, în vreo magazie… A doua zi dimineaţa am mers în partea dreaptă a mânăstirii şi ne-am aşezat în rând, în picioare, să-l aşteptăm pe Părintele Arsenie, să vină să ne dea binecuvântare. Fiecare avea în mână câte ceva. Lângă mine era o doamnă din Braşov şi m-a întrebat: “Tu n-ai adus nimic să-i dai părintelui?”. Eu nici n-am ştiut, nici nu m-am gândit c-ar trebui să-i dau ceva. I-am răspuns doamnei: “Nu!”. Atunci ea mi-a dat un pacheţel, cât unul de chibrite – nu ştiu ce o fi fost în el – şi mi-a zis: “Dă-i asta părintelui şi cere-i ceva!”.

La un moment dat coboară părintele din chilia dânsului: înalt, îmbrăcat într-o reverendă albă, cu o centură neagră la mijloc, cu părul negru şi lung până la umeri şi cu nişte ochi albaştri, albaştri… Eu eram a 5-a sau a 6-a din rând. A ajuns la mine – emoţii mari, eu, fata de la ţară, timidă, ruşinoasă, tremuram toată. Când a ajuns în dreptul meu a întins mâna să mă binecuvinteze; eu am întins pacheţelul şi am zisîn gând: “Părinte, ajută-mă să pot umbla!”. În gând am zis, nu eram în stare să scot un cuvânt. Dânsul a lăsat mâna în jos, s-a dat un pas înapoi, m-a privit din cap până la picioare şi de la picioare până la cap şi m-a binecuvântat zicând cu voce tare: “Bine, mă, fie!”. Am simţit un fior şi o putere m-a străbătut prin şira spinării. Atunci mi-a dat putere să pot umbla pe picioare! Am început să plâng, iar dânsul a trecut mai departe. Credincioşii m-au înconjurat şi m-au întrebat ce am cerut, că mi-a dat părintele. Eu nu le-am spus, ci am tot plâns…

În anul acela, înainte de Ziua Crucii (14 septembrie), m-a dus iar verişoara mamei la Prislop. Părintele Arsenie lucra cu câţiva oameni la clopotniţa din curtea mânăstirii – cea din partea stângă, sus – şi la aducerea apei de lângă mânăstire. Într-o zi ne-a luat pe toţi copiii şi ne-a spovedit în grup, apoi ne-a împărtăşit.

În grupul nostru de credincioşi era o doamnă din Braşov care tot plângea. Părintele a întrebat-o:
– De ce plângi, mă?
– Am un băiat de 18 ani şi nu mă ascultă deloc, ba îmi vorbeşte şi urât.
– L-ai botezat?
– Da, părinte!
– I-ai pus nume?
– Da, părinte!
– Şi i-ai zis pe nume?

Ea a tăcut. Părintele s-a adresat credincioşilor şi a zis: “Uite, aşa păţesc cei care nu le zic copiilor pe nume, le zic toate negativele: împieliţatule, răule, drăcuşorule, măgarule, şi altele, în loc să le zică: bunule, îngeraşule, iubitule, scumpule, ori să le zică pe numele dat la botez. Aşa îi aveţi cum îi strigaţi!”. Apoi i-a zis femeii să nu plece cu grupul de la Braşov, să mai stea 2-3 zile la mânăstire.

În altă zi, după-amiaza, ne-a adunat pe toţi copiii să mergem la cules de smeură. Pădurea din faţa mânăstirii era toată plină de smeuriş (pădurea prin care se merge acum la mormânt; pe atunci nu era nici o cărare). Am mers câţiva metri şi părintele se întoarce şi priveşte în jos. În urma noastră venea un cetăţean cu o carte sub braţ. Părintele îl întreabă ce doreşte, iar omul răspunde:
– Părinte, învaţă-mă cum să citesc psaltirea…
– Din scoarţă în scoarţă – i-a zis şi a pornit mai departe.
După câţiva paşi, se întoarce părintele către omul acela şi-i spune:
– Psalmii de blestem să nu-i citeşti, să sari versetele ce sunt cu blesteme. Că dacă-i citeşti, n-ai folos nici de ceilalţi.
Şi iar a pornit cu noi mai departe. A mai făcut câţiva paşi, apoi a zis către noi – eram vreo 8-10 copii:
– Mergeţi pe aici, c-o să găsiţi zmeură! Eu rămân cu cetăţeanul acesta, că mai are să mă întrebe ceva.
Şi s-au aşezat pe iarbă, amândoi.
Atunci, de Ziua Crucii, a fost liturghie cu episcop şi au sfinţit doi călugari: pe Părintele Dometie Manolache (numit şi “Cucuzel” [2], deoarece cânta şi predica foarte frumos, care mai târziu a ajuns stareţ la Mânăstirea Râmeţ, din Alba) [3], şi pe Părintele Antonie Plămădeală, viitorul Mitropolit al Ardealului.

După aceea n-am mai fost la Prislop – pe părintele l-au arestat, a venit comunismul… Nu l-am mai văzut până în anul 1986.

Între timp m-am căsătorit şi am doi copii, o fată şi un băiat. Soţul meu este preot, originar de lângă Făgăraş, iar în timpul studenţiei l-a cunoscut şi el pe Părintele Arsenie, fusese de mai multe ori la Sâmbăta, când era părintele acolo. În toate zilele vieţii noastre binecuvântarea Părintelui Arsenie Boca ne-a purtat de grijă şi ne-a ferit de rele. […]

Doream foarte mult să ajungă şi copiii mei la Părintele Arsenie pentru binecuvântare. Eu mereu le povesteam de Părintele Arsenie, mai ales de cerul ce se oglindea în ochii sfinţiei sale. Prin anul 1983 m-am interesat când poate fi găsit părintele la Drăgănescu, iar când o verişoară a soţului s-a dus la Drăgănescu, am trimis-o cu ea şi pe fiica mea, care era studentă. În acea perioadă soţul meu făcuse lucrări de extindere şi reparaţii la biserică. I-am dat fiicei o scrisoare către părintele, prin care îl rugam să picteze şi biserica noastră. Au ajuns la biserica de la Drăgănescu. Părintele era în altar, în reverendă neagră şi cu ochelari fumurii; nu slujea, dar lua pomelnicele. Fiică-mea se gândea: “Mi-a spus mama ce ochi albaştri pătrunzători are părintele, şi acum nu pot să-i văd, că are ochelari foarte închişi”. A ajuns la altar, să-i dea pomelnicul, şi Părintele Arsenie s-a întors să-l ia, dar şi-a scos şi ochelarii şi i-a zis: “Ei bine, mă!” – şi i-a dat binecuvântarea. Ea s-a emoţionat de privirea sa foarte pătrunzătoare şi i-a întins scrisoarea, dar părintele i-a zis: “Nu, nu, nu mă angajez la aşa ceva!”. A dat răspunsul fără să citească scrisoarea!

În anul următor, 1984, i-am trimis din nou, pe amândoi copiii, la Drăgănescu. Părintele Arsenie l-a luat lângă el pe băiat, care era şi el student, şi i-a explicat pictura de pe pereţi, mai ales cea legată de chimie (structura moleculei etc.), şi i-a ţinut o adevărată prelegere privind efectul nociv al tutunului asupra organismului, încât ai fi zis că e profesor universitar. Mai târziu ne-am dat seama care a fost rostul acestei discuţii: deşi în familia noastră nu s-a fumat niciodată, băiatul, în anturajul de la facultate, a încercat de câteva ori să fumeze. Dar după discuţia avută cu părintele nu a mai fumat deloc, nici până azi. Părintele i-a mai spus băiatului: “Du-te acum, până eşti student, să-ţi tratezi urechea cu care auzi mai rău, fă-ţi aparat auditiv, că nu te costă nimic!” – băiatul nu-i spusese nimic, că nu auzea bine cu o ureche. După ce a venit de la părintele, s-a dus la doctor, şi-a făcut aparat auditiv şi Doamne fii lăudat, că l-a purtat vreo doi ani şi şi-a revenit cu auzul aproape complet!

În anul 1986, aflând că în Săptămâna Patimilor Părintele Arsenie se afla la Drăgănescu, am luat pe fiica mea şi pe naşa copiilor şi am plecat într-acolo. A trebuit să mergem vreo 3 km pe jos, că era un pod stricat şi autobuzul nu putea să treacă. Am ajuns la biserică pe la ora 11 dimineaţa, în Joia Mare. Era lume foarte multă, biserica plină. Se făcea lista, în ordinea sosirii, aşa ca să intre la Părintele Arsenie – care era în sacristie – şi să stea fiecare un minut. Noi am fost trecute cu numerele 186, 187, 188. Când ajungea omul în faţa părintelui era imposibil să stea numai un minut. După un timp a ieşit părintele afară şi a zis:– De ce aţi venit aşa de mulţi? Ştiţi că sunt urmărit de Securitate!

– Părinte, nu vrem să vă facem rău – a zis un domn –, dar n-am venit dintr-un loc, sunt din Constanţa, Cluj, Braşov, Galaţi, sunt din toată ţara.

Părintele a început să treacă printre oameni, adresându-se unuia sau altuia. Mă uitam la dânsul – era înalt, cu reverendă neagră, centură neagră, fes negru şi cu barba albă. Purta ochelari fumurii. Se întoarce spre altar şi-i zice unui tânar cam de 30-35 de ani:
– Mă, tu cu cămaşa albastră, porţi barbă?
– Nu, părinte.
– Eşti popă?
– Nu, părinte.
– Atunci de ce te dai drept popă, mă? Nu te mai da popă, că-i păcat!
Tânărul nu i-a răspuns nimic. Apoi oprindu-se părintele lângă un domn cam de 60-65 ani, a zis bătrânelul:
– Părinte, am necazuri mari.
– Câţi ai omorât?
– Nici unul, părinte.
– Câţi ai bătut?
– Aşa mi-a fost meseria…
– Puteai să te muţi de acolo?
– Puteam…
– N-ai făcut-o, acum trage-o!
Părintele se duce de acolo la o tânăra cam de 30 de ani, ce avea o tumoare pe gât, în dreptul urechii drepte, care nu se vedea, că avea basma pe cap. Părintele dă basmaua deoparte şi o întreabă:
– Doare, mă, doare?
– Mă doare, părinte.
– Mai rabdă, mă, un pic, mai rabdă, că prin răbdarea ta nouă seminţii ies din iad!
Se apropie de părintele o femeie cu două cărţi în mână, una de anatomie şi una de chimie, şi-l roagă să le binecuvinteze, că fiica ei vrea să dea examen la Medicină. Părintele le-a luat, le-a răsfoit şi a zis: “Dacă pun mâna pe ele crezi că o să intre la Medicină? Spune-i să înveţe!”.

Apoi a venit la mine şi a zis, fără ca eu să-l fi întrebat ceva: “Păcatele făcute aici pe pământ, aici se vor ispăşi; că nu le vor trage cei ce le-au făcut, ci se vor duce până la al nouălea neam; că le vor ispăşi cei nevinovaţi, are Dumnezeu grijă de ei, le va răsplăti El”. Şi s-a dus mai departe. Eu n-am spus nimic, şi nici nu mi-am dat seama atunci de ce mi-a spus mie toate astea, ci mult mai târziu am înţeles: mă întrebasem de multe ori în tinereţe de ce doar eu din nouă copii m-am născut infirmă, de ce nu pot purta şi eu pantofi ca toate celelalte fete, ci doar ghete ortopedice, şi iată, acum, am primit răspunsul de la Părintele Arsenie! […]

Eu eram tare necăjită că nu vorbisem deloc cu dânsul şi m-am luat după dânsul. Spre uşă un tânăr i-a cerut voie să-i facă o poză.Părintele i-a zis: “Bine, mă, fă-mi o poză, că mai am trei primăveri”.În pridvorul bisericii s-a oprit şi le-a spus la nişte femei din partea Făgăraşului: “Mergeţi după biserică şi aşteptaţi-mă, că după ora trei mă întorc!”. Am rămas şi noi. Eram în jur de 20-25 de persoane. Pe la ora trei şi jumătate a venit părintele. Lua câte o persoană sau două şi mergeau în spatele bisericii şi stăteau acolo de vorbă câteva minute.

O dată, când s-a întors din spatele bisericii, i-am ieşit înainte şi i-am spus: “Părinte, am fost la sfinţia voastră acum 40 de ani şi mi-aţi dat atunci o binecuvântare care mi-a întărit picioarele, să pot umbla, şi tot binecuvântarea sfinţiei voastre mi-a purtat de grijă, că m-am căsătorit cu un preot”. Dânsul m-a întrebat: “Şi cum vă împăcaţi, mă?”. “Foarte bine, părinte”. Apoi s-a dus de a luat alte două persoane să stea de vorbă. Când s-a întors, trecând pe lângă mine, i-am spus că sunt cu fiica mea, care vorbeşte cu-n băiat, şi noi nu prea suntem de acord. Atunci fiica mea i-a arătat poza băiatului. Dânsul a luat-o şi a zis: “Nu-i de tine, mă, nu-i de tine, că e un om foarte rău! Lasă-l şi să-ţi iei un om din oameni! Şi nu te îndepărta de părinţi, că o să-ţi fie foarte greu!”.

Când s-a mai întors o dată l-am oprit din nou şi i-am arătat poza băiatului meu, care vroia să mai facă o facultate. A luat poza şi a zis: “De ce, mă, inginer nu-i place?”. Eu nu-i spusesem că-i inginer. I-am răspuns: “E prea mult zgomot în uzină”. Atunci părintele a zis: “Să nu mai facă nici o facultate, că se gată calendarul! Ai auzit? Se gată calendarul”. Abia mai târziu mi-am dat seama ce a vrut să spună: băiatul lucra ca inginer la Satu Mare şi dacă ar fi fost la facultate la Cluj (acolo vroia să meargă), ar fi fost în fruntea revoluţiei, că el era din fire iniţiator, sufletist, se implica în toate, şi fiind printre revoluţionari, putea fi omorât.

Apoi i-am cerut părintelui un sfat legat de soţul meu: dacă e bine să citeasca molitfele Sfântului Vasile cel Mare. Mi-a răspuns: “Într-un cuib de viespi niciodată să nu bagi băţul!”. Eu l-am privit probabil uimită, dar dânsul mi-a zis: “Du-te şi spune-i soţului tău ce am zis, şi va înţelege el!”. Eu aveam un buchet de flori de măr făcute de nişte măicuţe din pânză şi le-am dat părintelui, rugându-l să le primească în semn de mulţumire şi recunoştinţă. Le-a primit, deşi nu primise nimic de la nimeni. Apoi am cerut voie să-i sărut mâna şi m-a lăsat. A venit şi fiica mea să-i sărute mâna şi l-am rugat să-i dea o binecuvântare. Părintele i-a luat mâna şi i-a zis: “Mă, tu ai oasele moi, să mănânci brânză de vaci!”. Eu am zis: “Nu-i place, părinte”. “S-o mănânci ca medicament, ai auzit? Ca medicament”. Apoi a venit şi naşa copiilor mei să-i sărute mâna, dar părintele n-a lăsat-o, zicând: “Vezi ce-mi faci, mă? Toată lumea vrea să-mi sărute mâna, dar eu nu sunt vrednic”. […]

Aceasta a fost ultima mea întâlnire cu Părintele Arsenie. Dar am simţit nu o dată că Părintele Arsenie ne-a îndrumat şi ne-a ajutat şi după ce s-a mutat la Domnul. […]

Am făcut aceste mărturisiri ca semn de mulţumire, recunoştinţă şi adâncă preţuire pe care eu şi cu familia mea le aducem Părintelui Arsenie Boca, pe care îl venerăm ca pe un mare sfânt al românilor. Avem ferma convingere că Dumnezeu l-a cinstit cu cununa sfinţeniei şi nădăjduim ca şi autorităţile să o facă, cât mai curând.

Sfinte Părinte Arsenie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Amin.

scarface
Admin

Mesaje : 6558
Data de inscriere : 19/11/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Marturii despre parintele Arsenie

Mesaj  scarface la data de Joi Aug 22, 2013 4:45 am

Un serial despre unul dintre cei mai iubiti si mai populari romani, cautat de mii de oameni, chiar si dupa moartea sa

“Mama mea era foarte bolnava, medicii i-au zis ca are cancer, 99, 9%. Si atunci m-am gandit: Doamne, daca-i asa, zero si ceva la suta poti sa-l rezolvi tu! Cu gandul asta, am venit aici, la mormantul parintelui Arsenie Boca si l-am rugat sa-mi vindece mama. Si cand mamei i-au venit rezultatele, in mod miraculos, chit ca avea doua formatiuni tumorale, s-au dovedit a fi amandoua benigne. Scapase mama… Si povestea asta a fost uimitoare pentru medici, nu-si puteau inchipui cum de a fost real, cum de s-a petrecut cu adevarat una ca asta', ne povesteste Meda.

Asta s-a intamplat acum cativa ani si de atunci Meda vine in fiecare an la mormantul parintelui Arsenie Boca de la Prislop (Hunedoara), sa-i vorbeasca si sa-i multumeasca pentru mama. Citise ca parintele a facut minuni si a vindecat si in timpul vietii, si dupa moarte, dar nu-si imagina ca i se va intampla si ei vreodata una ca asta.

Chiar asa am cunoscut-o pe Meda - stand in genunchi alaturi de alte sute de pelerini, cufundata in rugaciune, cu ochii inchisi, ca-n transa, cu o expresie de fericire copilareasca pe chip. Minute intregi s-a rugat astfel, murmurand usor ceva ce numai ea intelegea. Intr-un final a deschis ochii si atunci privirea ei s-a intersectat cu a preotesei satului. Preoteasa tocmai sedea in reculegere pe bancuta de langa mormant, soptind tinerei de alaturi: “Vezi tu, credinta nu este ilogica, ea este supralogica, adica depaseste granitele logicii firesti'.

Meda nu este crestin 100% practicant, insa de cand viziteaza mormantul parintelui, a renuntat sa mai treaca totul prin lama rece a ratiunii. “Cel mai ateu dintre atei ar simti ca aici, la mormant, se intampla ceva. Cred ca, de fapt, cautandu-l pe parintele Arsenie, il cautam pe Dumnezeu', ne spune ea.

De cand isi tot pune intrebari despre miracolul prin care a trecut, a ajuns la o concluzie: “Stiintific, niciodata nu o sa putem dovedi matematic ca Dumnezeu exista sau nu. Il simti cu inima pe Dumnezeu. Nu trebuie sa renuntam niciodata la a ramane rationali. Insa mintea rationala a omului trebuie sa se lase iluminata de Dumnezeu'.

Femeile de cariera se lasa de job dupa ce trec pe la mormantul parintelui

Altii spun ca s-au vindecat de cancer sau de leucemie, doar rugandu-se sincer la mormant. Legende sau nu, asta povestesc oamenii din sat, asta spun toti pelerinii, daca-i intrebi despre minunile de la Prislop. Aici se petrec lucruri dintre cele mai ciudate: femei de cariera, care se roaga pentru fericirea lor, se lasa brusc de job dupa ce revin de la mormant la ele acasa, in Bucuresti. Altele pur si simplu isi gasesc sot atunci cand se asteapta mai putin.

I s-a intamplat Ancai Racnea din Timisoara. Avea 26 de ani, o firma de organizare evenimente si o situatie financiara de invidiat. Si totusi, ii lipsea ceva. Tanjea dupa o viata adevarata de familie. “M-am rugat la mormant sa ma ajute parintele sa am o viata linistita de familie. Si, surpriza, dupa circa cinci luni l-am cunoscut pe Laurentiu, cu care m-am si casatorit. Si acum i-am spus sotului meu ca trebuie neaparat sa revenim la mormant, sa-i multumim parintelui ca m-a ascultat si ne-a ajutat sa ne gasim', ne spune Anca.

Am cunoscut-o pe Anca la Prislop. Saruta crucea parintelui si tinea strans o floare in mana. De fapt, intreg mormantul seamana cu o gradina de flori vesnic proaspete. Florile de la Prislop nu se ofilesc niciodata: valurile de pelerini – sute in zilele obisnuite, mii in zilele de sarbatoare – sosesc cu brate de flori proaspete. Fiecare floare este un “multumesc' spus parintelui.

De fapt, de 22 de ani incoace, Prislopul a devenit unul dintre cele mai mari locuri de pelerinaj din Romania. Aici nu se inghesuie nimeni, oamenii nu-si dau coate si nici macar nu vorbesc unii cu altii, sa nu se tulbure din rugaciune. Daca vreunul a uitat telefonul deschis si tocmai il suna cineva, un rand intreg de pelerini isi intoarce capul spre “faptas', privindu-l cu repros. Nimeni n-are voie sa strice rugaciunea. Stau cu totii cu capul in pamant, umili si smeriti. Par oamenii unei Romanii necunoscute. In zilele de sarbatoare cu mii de pelerini, asteapta la coada ore in sir - fie ploaie, fie ninsoare – pentru o fericire de cateva secunde: sa apuce sa sarute sau sa atinga crucea parintelui.

Tanar paralizat, in asteptarea unei vindecari la mormant

A facut-o si tanarul Andrei Gherber, paralizat de la nastere. Din cauza forcepsului a ramas cu tetrapareza spastica. Merge singur cativa pasi, restul ii face numai cu carutul. A incercat toate metodele sa se faca bine, dar n-a reusit nimic. Ultima lui speranta este astazi parintele Arsenie. A auzit ca parintele a scapat o fata de la paralizie, numai prin puterea rugaciunii. Se spune ca fata a venit in carut si a plecat pe picioarele ei.

Andrei isi doreste atat de mult sa mearga, incat aproape ca se simte dator sa creada ca intreaga poveste este adevarata. “Si pentru mine chiar este, atata vreme cat exista credinta puternica. Sper ca parintele ma va ajuta sa ma vindec si eu, macar in proportie de 50%', ne marturiseste. N-a venit aici “in orb': inainte de asta s-a informat si a citit mult despre parintele Arsenie Boca. Asa a aflat ca parintele a promis oamenilor, inainte de a muri, ca ii va ajuta si dupa moarte, daca ei ii vor cere. Si nici nu e foarte greu, crede Cristian Filip, fondatorul Fundatiei Parintele Arsenie Boca. Pe Cristian, parintele l-a schimbat la 180 de grade. Inainte, el avea viata unui bucurestean grabit, mult prea ocupat cu serviciul. Intr-o zi, mai mult intamplator, a descoperit credinta si minunile parintelui Boca. De atunci incolo, si-a facut un obicei din a-l vizita pe calugar la mormant. Astazi nu mai poate fara asta.

“Totul este sa te manifesti', ne explica. “Adica sa ceri un lucru bun sau frumos. Nu e totuna daca te rogi acasa sau la Prislop caci aici, la mormant, rugaciunile capata putere mult mai mare'. Are o certitudine a lui: “Orice pas pe care un pelerin il face catre acest mormant este socotit, numarat. Cred ca exista o contabilitate divina pentru fiecare dintre oameni. Adica toate lucrurile facute in viata, bune sau rele, se contabilizeaza undeva'.

De fapt, esenta mostenirii lasate de parintele Arsenie Boca este insasi miscarea spirituala de la Prislop, intretinuta prin credinta puternica a unor oameni simpli.

scarface
Admin

Mesaje : 6558
Data de inscriere : 19/11/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Marturii despre parintele Arsenie

Mesaj  scarface la data de Joi Aug 22, 2013 5:10 am

Prea Sfintitul Daniil, la inmormantarea Parintelui Arsenie, a spus ca ar fi zis Parintele Arsenie asa: „Vor veni necazuri mai mari decat Muntii Fagarasului”. Ne-om duce la muntii Fagarasului si la dealul Prislopului sa se pravaleasca peste noi ca nu mai putem rezista («Atunci vor incepe sa spuna muntilor: Cadeti peste noi!, si dealurilor: Acoperiti-ne!» – Lc.23, 30). Si ne-om duce la morminte sa iasa afara si sa intram noi de vii ca nu mai putem rezista”.
Mormântul părintelui Arsenie de la mănăstirea Prislop constituie azi unul din importantele locuri de pelerinaj din ţară. Pe 28 noiembrie, s-au implinit 22 de ani de la moartea părintelui Arsenie Boca. Cu această ocazie, zeci de mii de pelerini au poposit la mormantul părintelui Arsenie Boca, de la Manastirea Prislop, din judetul Hunedoara. Calugarul a fost numit “Sfantul neincoronat al Ardealului” si se crede ca are puteri miraculoase. Dovezile fiind nenumarate si evidente. Pelerinii vin “ingenunchiati” de cele lumesti in fiecare an pentru a face rugaciuni la mormantul sau. Preotul este considerat sfânt de către pelerinii care cred că părintele Arsenie Boca are puteri miraculoase chiar şi dincolo de moarte. Mulţi susţin că la mormântul lui încă se mai fac minuni şi că florile de pe piatra funerară a părintelui nu se ofilesc niciodată, iar o simplă atingere a crucii acestuia îi poate vindeca pe suferinzi de boli.
Arsenie Boca (n. 29 septembrie 1910, d. 28 noiembrie 1989), părinte ieromonah, teolog si artist român, a fost staret la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus si apoi la Mănăstirea Prislop, unde datorită personalitătii sale veneau mii si mii de credinciosi, fapt pentru care a fost hărţuit de Securitate. A fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brasov, dus la Canal, închis la Jilava, Bucuresti, Timisoara si la Oradea. A pictat biserica din Drăgănescu (la 25 Km de Bucuresti), supranumită si Capela Sixtină a Orientului. Insa, nimic nu ni-l poate prezenta mai adevarat si mai sincer decat notele autobiografice: “Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vata de Sus, jud. Hunedoara. Scoala primară si liceul în orăselul Brad, acelasi judet. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinatie spre singurătate si spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Asa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele ratiunii” iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.” La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie si foarte bun pedagog cu fiul său. Stiu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi si n-am uitat până acum, si de multe ori mi-a folosit în viată. În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul si muzica. Terminând liceul si luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre stiintele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviatie la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinatia contemplativă, sau speculativă si în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu. În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram si bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor si nici nu mă înduram, întrucât era divortată de tata iar eu eram dat tatii prin sentinta de divort, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la scoală. În timpul teologiei mi se lămurea frumusetea chipului vietuirii călugăresti si doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vietii. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine si cât mai fără corespondentă, ca oarecum să mă uite si să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Asa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunostintă cu fete. Ceea ce n-am reusit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie si fetelor să studieze teologia, si m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunostinte în oras am izbutit să n-am. Asta am reusit toată vremea teologiei, desi făceam parte si din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, si care era mixtă. Aveam problema vointei în stăpânirea simturilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti şi biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărtile asupra actelor reflexe, si asupra instinctelor, că anume sunt independente de vointă si controlul constiintei. Experienta mea personală însă mi-a dovedit că actiunea vointei si a constiintei se poate întinde si peste instincte si actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri si studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din Bucuresti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucuresti, si-mi parveneau pe această cale. Toate acestea mă interesau să le aflu si să le probez în vederea călugăriei. Mă abtineam de la „voia în oras”, ci stam în curtea scolii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieseam în oras decât dacă trebuia în interesul scolii, a vreunui profesor, sau însotiti de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat si n-am învătat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – si mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac asa ceva. De viata altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferentă si necunostintă. Toate preocupările mele erau si sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă stiu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie îsi alesese nevointa tăcerii, prin care s-a desăvârsit interior. Teza de licentă în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârsire interioară a omului, si purta titlul: „Încercări asupra vietii duhovnicesti”. Terminam teologia prin 1933. În vacantă mă ocupam cu pictura. Pictura mi-a lungit scoala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din Bucureşti, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Sirato, Costin Petrescu si Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor si grevelor studentesti, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea si cunostintele de anatomie si antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-si tină cursul. Abia aci m-am lovit de miscările politice studentesti, care mi-au produs o impresie neplăcută. În miscări studentesti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universitătii, ci ca o scoală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafară de studentii ce să se poată înscrie în centrul studentesc Bucuresti. Am fost complet în afară de orice miscare studentească sau înscriere în vreo miscare politică. Vremea în Bucuresti am petrecut-o nelipsind de la scoală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineata si mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garantie pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe acolo mai veneau si studenti legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Şcoala mă absorbea total şi n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.) Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind şi discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Asa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în româneşte, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie. În vremea aceea, mişcarea legionară era în toi şi se discuta de ea în toate părţile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morţi, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviţei”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviţei. Deci am privit o parte din convoi şi pe cei doi morţi. Atâta tot.Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile. Aveam, la alţi profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roşie, însă discuţii n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Iţhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n-ai să te poţi supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viaţă. Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor. Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliţiei din Sibiu. Iar întrucât eram diacon, am obţinut ţ încuviinţile speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului ş a Atenei, precum şi a celor două guverne: român şi grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârşirea interioară prin meşteşugul călugăriei. M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte data pe aceea, că intrând în ţară prin Moraviţa am văzut drapelele româneşti, de acel 8 iunie de odată. De la data aceasta, până la Paştile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur „cicanca”, şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură. În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie. Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraş. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învăţat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia – eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mănăstire după puteri. Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor. Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi). Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii. Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri si rosturi sunt străin”.
Asa s-a descris parintele, insa despre prigoana si umilintele din inchisoare, relateaza vremurile. Prigoana şi martirajul după gratii sunt binecunoascute insa nici sufletul si nici trupul parintelui Arsenie Boca, nu s-au lasat “ruinate” de aceste”lumesti” chinuri. Dupa ocuparea ţării de către armata sovietică, Părintele Arsenie a fost arestat pentru prima oară la Râmnicu Vâlcei pe 17 iulie 1945, dus la Bucureşti şi eliberat pe 30 iulie 1945 pentru că nu i-a fost găsită nicio vină. Apoi a fost arestat în 14 mai 1948, pentru vina a-i fi ajutat creştineşte cu hrană pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului. Atât pentru aceste bănuieli, cât şi datorită notorietăţii sale printre credincioşii creştini, este schingiuit o lună şi jumătate, silit să dea repetate declaraţii, fiind apoi eliberat (v. G.Enache, Părintele Arsenie Boca în atenţia poliţiei politice, Ed.Partener, Galaţi, 2009). Mitropolitul Nicolae Bălan îl strămută de la Sîmbăta la Mănăstirea Prislop în noiembrie 1948. Acolo devine protosinghel şi stareţ, iar după ce sălaşul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhovnic, cu întreruperi în perioadele de arestare şi anchetare (1950, 1951, 1953, 1955, 1956). În 1959 comuniştii au risipit obştea şi părintelui Arsenie Boca, deja martirizat prin închisori şi la Canal, i-au interzis activitatea preoţească până la moartea ce a survenit după torturarea sa de Securitate. Fiind înainte văzător cu duhul el lasă mărturie a supliciului din care i s-a tras moartea, pictând la Biserica din Drăgănescu scena supliciilor Sf. Stefan cel Nou, pomenit pe 28 nov. (data morţii Părintelui Arsenie). În 15/16 ian. 1950 este a treia oară arestat. Face detenţie “administrativă”, nefiind dovedit vinovat, până pe 23 martie 1951 la Canal. Eliberarea s-a datorat Patriarhului Justinian care i-a semnalat lui Teohari Georgescu pericolul revoltării făgărăşenilor. De Rusalii în 1953 este din nou anchetat, apoi este arestat la Timişoara, Jilava, Oradea pentru 6 luni din 5 oct.1955 până în aprilie 1956. În 1959 i se înscenează nereguli financiare pentru a fi scos abuziv din monahism şi pentru a i se interzice să slujească la altar (post-mortem, în 1998, se revine asupra deciziei din 1959). A urmat pribegia la Bucureşti, unde a fost tot timpul ţinut în marginalitate. Cu cele două licenţe ale sale, una la Belle Arte şi alta la Teologie, n-a fost admis decât ca muncitor pictor bisericesc, până când e pensionat în 1968 cu o pensie de mizerie. A fost permanent supravegheat de Securitate. Din 1968 până în 1984 pictează biserica de la Drăgănescu. La Sinaia, din 1969 şi-a avut chilia şi atelierul de pictură, unde s-a retras după 1984 şi unde a şi închis ochii, la 28 noiembrie 1989, în vîrstă de 79 de ani. A fost înmormântat, după dorinţa proprie, la mănăstirea Prislop, la 4 decembrie 1989 prorocind că aici va fi loc de pelerinaj.
Marturii despre parintele Arsenie Boca:
“Spunea odata cineva: „Parinte, Ceausescu strica bisericile”. „Nu el, ma, ci pacatele omenirii“ – i-a raspuns Parintele”. (Maria Matronea, Sibiu)

“Odata, la Draganescu, am stat de vorba cu Parintele Arsenie in biserica si cand sa ies catre poarta, cam pe langa fantana, Parintele s-a oprit in fata mea si mi-a zis: „Mai, hai sa-ti spun tie ceva, ca stiu ca tu nu ma spui la nimeni”. Si continua: „Hai, sa-ti spun cum se va descotorosi Romania de comunism. Toate celelalte tari comuniste vor face pasnic trecerea de putere de la comunism la capitalism – ca si cand dai camasa de pe tine si iei alta camasa – numai Romania va face trecerea prin varsare de sange si vor muri multi”. L-am intrebat pe Parintele daca voi muri si eu. Atunci, sfintia sa s-a asezat catre Rasarit, cu mainile impreunate, ca si cand s-ar fi rugat (nu cum fac preotii, cu mainile in sus). A stat asa, cu fata catre cer, vreo 15 minute. Mi-a spus, apoi, ca nu voi muri la revolutie, dar ca „asta” va muri in ziua de Craciun. L-am intrebat: „Care asta?”.
„Asta, ma, care ziceti voi ca nu vi-l mai schimba Dumnezeu”. Am intrebat incet: „Ceausescu, Parinte?”. Dansul mi-a zis: „Da, ma, asta. Si voi muri si eu, cu vreo 3 saptamani inaintea lui”. (Biliboaca Matei, Savastren)

“Un cumnat, Ovidiu, a fost inchis, pe vremea lui Ceausescu, pentru trecerea frauduloasa a granitei. Am fost cu sora mea, Nela, la Parintele Arsenie ca sa-i spunem. Parintele ne-a zis: „Sa-i para bine ca n-a fost puscat“. Apoi s-a intors catre lume si a zis: „Mai, sa stiti ca multi vor pleca din tara, dar putini se vor intoarce. Va veni vremea cand ar dori sa se intoarca si n-or mai putea, caci Romania va fi inconjurata de flacari”. Parintele nu prea era de acord sa-ti parasesti tara. Inainte de revolutia din 1989 Parintele ne-a spus ca miroase a praf de pusca si asa a fost. Ne-a mai spus ca o sa ne pasca un mare cutremur si blocurile din Bucuresti vor ajunge ca si cutiile de chibrituri. Parintele Arsenie a fost si ramane in inimile noastre ca un sfant. Acum mergem la mormantul Parintelui Arsenie si ne rugam acolo si de cate ori il chemam in rugaciune, el ne ajuta si ne ocroteste”. (Viorica Farcas, 48 ani, Voila)

“Odata mi-a zis ca, intr-o noapte, catre ziua, ne vor ocupa trei tari: Ungaria, Bulgaria si Rusia. Atunci eu am zis: „Ungurii or sa ne ocupe pe noi?”, iar el mi-a spus: „Si pe cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc”. (Chis Aurelia, 93 ani, com. Boiu, jud. Mures)

“Mi-a mai povestit cineva ca Parintele s-a rugat insistent la Dumnezeu pentru americani, sa nu-i pedepseasca, sa-i ierte ca si ei sunt creatia Lui si sa aiba mila de ei. Si l-a dus Dumnezeu pe Parintele Arsenie sa vada ce e pe acolo – prin America – si a zis Parintele: „Da, Doamne, sunt vrednici de pierzare”. Cum l-a dus? Nu stiu. Nu cred ca l-a dus cu trupul. L-a dus cu duhul. Ca urmare a ceea ce a vazut cu duhul, Parintele a pictat la Draganescu, deasupra scenei Invierii, mai multe cladiri moderne (turn) in flacari, reprezentare care ar putea fi profetica (vezi cele doua turnuri din „11 septembrie”)”.

“Parintele a iubit mult Muntii Fagarasului; venea mereu pe la cabana Podragul si pe la Turnuri. Spunea Parintele: „Muntii Fagarasului si dealurile Prislopului va vor acoperi pe voi”.

Parintele a fost si este un sfant intre noi. O femeie i-a spus: „Parinte, cand o fi la judecata, sa ne treci cu gramada”. Parintele a zis zambind: „ N-ai spus rau, mai”. A trecut de multe ori pe la noi prin sat. Unii il cunosteau, altii nu-l cunosteau, dar Parintele spunea: „Oamenii la voi sunt cam rai, dar totusi, fac milostenie multa si asta ii ajuta”. (Olimpia Fuciu, Ucea de Sus)

“Eram cu Parintele Arsenie si l-am intrebat: „Ce sa facem Parinte, ca acum este foarte rau”. Parintele zice: „Va veni si mai rau”. Zic: „Parca toate sunt otravite. Nici nu ne mai vine sa mancam”. „Ma, faceti semnul sfintei cruci pe tot ce mancati: apa, ceai, cafea, prajitura, fructe, bautura, mancare, paine. De ar fi dat chiar si cu otrava, Sfanta Cruce anuleaza tot ce este otravit”. (Maria Matronea, Sibiu)

“Zicea Parintele Arsenie, parca pentru toti romanii: „Imi pare rau de voi ca sunteti slabiti in credinta. Veti cadea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu va fie frica pentru a va salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt ingaduite de Dumnezeu, Care este tovarasul de drum al fiecaruia, de la nastere pana la moarte. Vor cadea si cei alesi. Imi pare rau ca sunteti cei de pe urma. Va vor cerne. Vor pune impozite, taxe si alte ingradiri. Vor lua totul!”. (Sora Septimia Manis, 81 ani, Codlea)

“Faceam serviciul in Brasov, la uzina Astra. Odata a venit Parintele Arsenie la biserica Blumena (Biserica Sfantului Nicolae din Schei), unde a participat la slujba. Atunci a spus: „Trebuie sa ne intarim spiritualiceste, ca altfel viata noastra este moarta, chiar daca ne merge numele ca traim. Luati exemplu de la Stefan cel Mare, care cu o mana de oameni intariti spiritualiceste, tinea pe tatari la Nistru si pe turci la Dunare”. (Nicolae Streza, 84 ani, Fagaras)

“Imi spunea parintele Bunescu ca Parintele Arsenie se ducea in miez de noapte la biserica, ingenunchea in intuneric langa masa sfantului altar si doua-trei ore se ruga pentru poporul roman”. (Pr. Bunea Victor, Sibiu)

“Spunea Parintele Arsenie sa ne spovedim si impartasim mai des, ca va sosi timpul cand se va lua Sfanta Liturghie la cer si nu se va mai savarsi pe pamant“. (Septimia Manis, 81 ani, Codlea)

scarface
Admin

Mesaje : 6558
Data de inscriere : 19/11/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Marturii despre parintele Arsenie

Mesaj  scarface la data de Joi Aug 22, 2013 10:19 am

Minunile

Tot mai multe persoane vorbesc despre minunile de la mormântul său. Se spune că are putere mare asupra îndrăciţilor. Se pare că, în anii ´90, la mormântul său a fost adusă o tânără, care urla ca din gură de şarpe pe măsură ce părinţii săi o aduceau tot mai aproape de mormântul lui Arsenie Boca de la Prislop: „Nu vreau la Arsenie, mă arde Arsenie!”. Apoi, i-a fost arătată fotografia Părintelui. Fata continua să urle, dar încet-încet s-a liniştit. În 1999, în timpul bombardamentelor din Serbia, la mormântul lui Arsenie Boca, a fost adusă o altă îndrăcită. Martorii povestesc că aceasta a început să urle cu glas bărbătesc: „Am vrut să vă dau bombe şi la români, dar nu mă lasă Arsenie! Da, am vrut să vă dau şi vouă, la români, dar nu mă lasă Arsenie!”. Mai mulţi localnici din Ocna Sibiului au povestit că, în anii ´50, Părinte Arsenie Boca a fost invitat în sat de preotul de acolo ca să predice la priveghiul de seară. Ieşit în faţă la predică nu a rostit decât vorbele: „Iubiţi fii duhovniceşti”, şi apoi a rămas mut. Unii au crezut că a adormit de truda rugăciunilor şi privegherii, alţii au crezut că are o viziune. Într-adevăr, după o lungă pauză, părintele Arsenie Boca a rostit cu glas de clopot: „Iubiţi fii duhovniceşti, mâine vă voi spune tot ce am văzut acum”. A doua zi au venit mulţi săteni curioşi de cele auzite. Miliţienii şi alţii sosiţi în grabă de la Sibiu au încercat să-i oprească pe săteni să intre în biserică, dar sătenii ţineau cu vigoare în mâini sapele cu care veniseră de la muncă. Părintele Arsenie Boca a povestit că a văzut şapte coroane de aur coborând din cer pe capul unor săteni, iar pe coroane scria ceva cu litere de foc. Asta a fost tot. Sătenii au insistat să continuie, dar părintele nu a vrut să spună care erau cei pe care fuseseră aşezate coroanele. Peste puţine luni, şapte gospodari din sat erau arestaţi de Securitate şi trimişi la Canal, de unde nu s-au mai întors. Toată lumea a înţeles că vedenia Părintelui Arsenie cuprindea coroanele de martiri şi oamenii au fost cutremuraţi de clarviziunea lui. Părintele a întrezărit chinurile prin care va trece. Avea darul rugăciunii, îşi vedea şi propriul viitor, suferinţele şi arestarea, dar nu se tulbura prea tare. Ştia că pentru mântuire trebuie să le înduri pe toate, sfătuindu-i pe credincioşi să rabde, să accepte senini vrerea lui Dumnezeu. Ceea ce sfătuia pe alţii făcea şi el. Arestat fiind în beciul Securităţii, gardianul l-a găsit afară, în faţa celulei, iar lacătul de la grilaj era desfăcut. „Nu te teme. Nu plec nicăieri. Nu vreau să pătimeşti din cauza mea. Ai doi copii şi o femeie bolnavă”. Gardianul a înlemnit. Toate cele spuse de Părintele Arsenie erau adevărate.

scarface
Admin

Mesaje : 6558
Data de inscriere : 19/11/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Marturii despre parintele Arsenie

Mesaj  scarface la data de Joi Aug 22, 2013 10:49 am

http://www.arsenieboca.ro/marturii/articole/articol_07.pdf

scarface
Admin

Mesaje : 6558
Data de inscriere : 19/11/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Marturii despre parintele Arsenie

Mesaj  scarface la data de Joi Aug 22, 2013 12:07 pm

http://www.arsenieboca.ro/marturii/articole/articol_06.pdf

scarface
Admin

Mesaje : 6558
Data de inscriere : 19/11/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Marturii despre parintele Arsenie

Mesaj  laedra la data de Dum Aug 25, 2013 10:41 am

http://www.youtube.com/watch?v=6QLWq7JMhN8

laedra

Mesaje : 114
Data de inscriere : 09/07/2011
Varsta : 50
Localizare : Romania

Vezi profilul utilizatorului http://eternitate.tripod.com

Sus In jos

Re: Marturii despre parintele Arsenie

Mesaj  corix la data de Vin Oct 04, 2013 3:26 am



http://www.razbointrucuvant.ro/2011/11/28/profetiile-parintelui-arsenie-boca-despre-romania-romania-va-fi-inconjurata-de-flacari-imi-pare-rau-ca-sunteti-cei-pe-urma-va-vor-cerne-%e2%80%9d/

corix

Mesaje : 569
Data de inscriere : 24/05/2012
Varsta : 47
Localizare : craiova

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Marturii despre parintele Arsenie

Mesaj  Continut sponsorizat Astazi la 6:19 am


Continut sponsorizat


Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum